Una din zilele acelea de primăvară cînd soarele devorează cu nesaț porii obrajilor, cînd totul în jur ți se pare că prinde viață. O aură de bunăstare dănțuie în aer avînd alături miresme florale. Viaţa are alt sens cînd nu e conectată de un fir de internet sau de o pală adiere cu strop de wi-fi.

Oamenii parcă-s mai frumoşi pe stradă, ţi se pare că nu ai mai auzit de o veşnicie vocile măiestoase ale păsărilor, iar mirosul de pîine proaspătă, ce iese printre crăpăturile uşii de la brutăria din Super Copou are o cu totul altă însemnătate. Ţi-e dor de casă, de colacii făcuţi în vatră şi de plăcintele cu brînză.

Se împlineşte aproape o lună de cînd nu mai folosesc internetul aşa cum îl foloseam cîndva. Nu e un moft, pur şi simplu conexiunea din căminul în care am fost cazată după ce m-am întors din mobilitatea Erasmus este foarte slabă, aproape inexistentă. Abia dacă reuşesc să îmi verific emailurile, dar şi pe astea la două-trei zile. Dacă la început acest lucru părea a fi o tragedie, acum deja m-am obişnuit şi mi-e mai bine. Alternativa o găsesc în Dilema Veche şi în cărţile achiziţionate de la Tîrgul de carte „Librex” şi de la o prietenă. Aşadar, citesc, citesc şi iar citesc.  Cum  era vorba aia din liceu de la orele de limba latină că „barba non facit philosophum„, cam aşa se întîmplă şi cu internetul. Mă bucur de timpul pe care mi l-ar fi mîncat acesta, pentru a-l dedica altor activităţi. Au apărut spectacole noi la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, mai am de recuperat nişte concerte de muzică clasică şi de văzut nişte spectacole marca Opera Naţională Română din Iaşi. Timpul nu e pierdut.

Dacă m-ar fi întrebat cineva sau dacă mi-ar fi propus să renunţ la internet pentru o anumită perioadă, nu ştiu dacă aş fi reuşit. Aş fi găsit motive de tot felul de a nu face acest pas, sunt sigură. Acum doi ani, la o şcoală de vară pe tema jurnalismului desfăşurată în inima unor rămăşiţe montane în judeţul Caraş Severin, am fost nevoiţi sau mai bine spus forţaţi de circumstanţe să renunţăm la internet, la semnalul reţelei de telefonie mobilă şi la orice mijloc de comunicare, pînă şi la chipsurile de la supermarket. Eram rupţi de lume. Exista doar un telefon fix folosit doar in cazuri de urgenţă. Am reuşit totuşi să o sun pe mama (care mă dăduse dispărută, fiindcă situaţia aceasta a fost una neprevăzută) să-i spun „la mulţi ani” de ziua ei. Cred că, a fost cea mai ciudată experienţă din viaţa mea şi cea mai realistă. Atunci mi-am dat seama cît de legată eram de cei doi megabiţi pe secundă şi de liniuţele de Cosmote.

Acest homo internauticus de acum cîţiva ani s-a cam disipat cu timpul, însă dacă nu exişti pe internet eşti inexistent şi în viaţa reală, din păcate.  Şi totuşi a trecut 8 martie fără să le urez pe net „La multi ani” prietenelor mele, dar asta nu înseamnă că le-am uitat cu totul.

Hai să ne-ntoarcem la acele plicuri cu timbru pe care factorul poştal  le agaţă-n poarta de lemn de acasă şi pe care le aştepţi cu sufletul la gură! Hai să mai schimbăm facturile de la EON şi cele de la Apavital cu rînduri scrise de mînă!  Hai să ne întoarcem la viaţa reală!