Enescu trebuie ascultat cu ochii inchisi si sufletul deschis

Ziua de 14 septembrie a fost pentru mine ziua in care m-a dus pentru prima data fata in fata cu Festivalul George Enescu.  Am pasit cu tremurici in suflet pe holul Salii Mari a Palatului si am asteptat cu nerabdarea unui copil mic concertul oferit de catre Orchestra Filarmonica din Londra (London Philarmonic Orchestra) si dirijat de catre rusul Vladimir Jurowsky. Programul din aceasta seara a cuprins Concertul pentru vioara si orchestra in Re Major opus 77 de J. Brahms, in prima parte si Simfonia nr. 3 cu cor in Do Major opus 21 scrisa de George Enescu, in a doua parte.

1262878_10200467741760978_1116449795_o

Citeam intr-un interviu zilele trecute acordat de dirijor cotidianului Adevarul ca cel mai important pentru el  este sa mentina urechile si inima deschise, lucru ce s-a si putut observa pe toata durata  concertului. Miscarile facute cu rafinament si eleganta i-au dat dirijorului un aer de magician sau chiar de vrajitor al Orchestrei Filarmonice Londoneze si i-au atestat inca o data titulatura de maestru consacrat.

De-a lungul timpului diversi oameni au enuntat numeroase definitii si teorii care au ca subiect principal „muzica”, insa acestea difera, deoarece au fost privite din perspectiva experientelor personale cu acest domeniu. „Muzica iaste aceea care ne gaghila urechile intr-un mod placut”, spunea Ion Luca Caragiale prin personajul Marius Chicos Rostogan din schita Un pedagog de scoala noua, pe cand Ludwig van Beethoven era de parere ca aceasta reprezinta liantul dintre viata spirituala si cea a simturilor. Ei bine, in aceasta seara cu precadere in a doua parte a concertului s-a simtit ca muzica este acea modalitate de natura „divină” prin intermediul careia compozitorul, si anume George Enescu, reuseste sa vorbeasca lumii intregi prin notele muzicale ordonate cu atentie si migala in Simfonia nr. 3 cu cor si ochestra in Do Major op. 21.

Stim ca prin muzica sunt exprimate durerile, bucuriile si chiar furiile, si tot prin ea pot fi induse sentimente de bucurie, tristete, nervozitate, melancolie si furie. Vedem in felul acesta ca se formeaza intre cele doua „tabere” o relatie de complementaritate, care nu poate fi independenta una de cealaltă.  Emotiile induse de muzica sunt la fel de importante ca cele transmise de aceasta. Gala Galaction spunea odata ca pentru el muzica este „un prilej de inspiratie, insa cateodata un motiv de durere”. Cel care asculta in singuratate o bucata muzicala, fie ca e dintr-o sonata de-a lui Franz Liszt sau o nocturna de-a lui Frederic Chopin va fi cuprins de o stare de melancolie, visare si poate chiar tristete.

In ceea ce priveste concertul de aseara un sentiment patriotic mi-a invaluit simtirea si m-a facut sa ma simt mandra ca sunt nascuta in tara lui George Enescu, a lui Ciprian Porumbescu, a lui Sergiu Celibidache si multi alti artisti care ne-au facut sa ne simtim mandri ca suntem romani si care au dus folclorul romanesc peste hotare.

Simfonia nr. 3 a lui Enescu m-a transpus in secventa romanului „Interviu cu un vampir” scris de Anne Rice, aceea in care Louis de Ponte du Lac si Claudia ratacesc in tinuturile transilvanene urmariti de catre enigmaticul vampir Lestat de Lioncourt, in care rolul celui din urma ii este atribuit cu succes „enigmaticului” dirijor. Miscarile riguroase si pline de eleganta ale acestuia si sunetele produse de tambal, trianglu, trompete, tuba, talgere si cele grave ale contrabasilor s-au impletit intr-o excelenta simfonie cu iz folcloric ce a atras un ropot bun de aplauze la final.

Ma gandesc acum la o povestioara scrisa de muzicologul Jacques Chailley in 1967 in cartea „40.000 de ani de muzica”. El spune ca intr-o seara din luna octombrie a anului 1955, directorul Music Hall-ului Olympia din Paris telefona la politie. Excitati de saxofonul unei celebre orchestre de jazz, spectatorii, cei mai mulți neavand nici 20 de ani, isi pierdusera capul, spargeau oglinzile si distrugeau fotoliile. Unii au fost raniți, iar pagubele s-au cifrat la  cateva milioane de franci.

Atunci timp de o ora, muzica a incetat sa fie batrana doamna somnolenta a solemnelor concerte clasice cu care ne-am obisnuit si a redevenit ceea ce a fost in primele epoci ale umanitatii: o forta de temut al carei secret il revelasera candva insisi zeii si a carei manuire imprudenta putea sa ameninte statul cu grave prejudicii. De ce? Pentru ca muzica ii da omului puterea de a transforma psihicul semenilor sai și de a comanda chiar   divinitatilor prin felul in care mesajul transmis este “manevrat”.

Asa ca, ajungem la concluzia ca muzica poate transforma lumea, deoarece prin ea se schimba si oamenii. Ea este vinul ce inspira catre noi procese de creatie, muzicianului revenindu-i rolul de Bacchus care are sarcina de a crea acest vin pentru omenire si de a o imbata spiritual.

Ajung sa spun acum ca Festivalul George Enescu merita o atentie deosebita din partea iubitorilor de muzica clasica, iar muzica trebuie sa o simti si sa o asculti cu „creierii mintii”. Asa cum o doamna iubitoare de muzica clasica din dreapta mea mi-a sugerat. Daca nu ai fost la un concert din cadrul acestuia nu te poti numi meloman adevarat!

Peste ani și ani

Peste ani și ani te voi revedea, spunea Paul Ciuci acum ceva vreme în melodia ce i-a făcut trupa populară. a48Niciodată nu mi-a plăcut să mă răspund la întrebarea: „peste 10 ani, maică ce-o să faci?”. Mi s-a părut absurdă întotdeauna. Nu poți ști ce-o să se întîmple mîine, d’apoi peste ani întregi de zile. Nu îmi place să fac planuri.

Acum o lună am plănuit să revin la stadiul de șoarece de bibliotecă, însă planul nu mi-a reușit. Au intervenit niște probleme de sănătate și am fost nevoită să fiu pentru un timp rozătoare de medicamente și perfuzii. Tot ce-mi propusesem să fac s-a risipit odată cu Salvarea ce-a venit în 5!! ore la cămin. Și ăsta e doar un exemplu mic.

Unde mă văd peste 10 ani? Nu știu ce-o să fac, dacă o să mai exist sau dacă o să fiu în țară. În schimb pot fabula, unde aș vrea eu să fiu peste 10 ani. Dar nu voi face asta voi spune doar că mi-ar plăcea să sănătoasă, alături de oameni frumoși și valoroși și să lucrez într-o organizație umanitară, de preferat într-una care se ocupă de copiii infectați cu HIV. Atît.

Galaxia celor 3

Şi acum îmi amintesc prima zi de facultate, plină de emoţii şi noduri în gît, în care picioarele se încîlceau pe holurile universităţii. Atunci m-am îndrăgostit de grandioasa Aula Magna „Mihai Eminescu”, de paşii pierduţi ai lui Sabin Bălaşa şi de fioroşii lei ai lui Constantin Crengăniş ce stau străjeri la intrarea principală a Universităţii.galaxiaiubirii

Tot atunci am fost adusă cu picioarele pe pămînt de atenţionările domnului Stoica, prodecan la vremea aceea, în ceea ce priveşte clasificarea taxă/buget, cum se „prinde” bursa de merit şi în special locul în cămin. Nimic nu mă interesa mai mult decît să am loc în cămin. A doua „lovitură” a venit cu întrebarile: „Îmi puteţi spune cît e gigacaloria? Aveţi idee cine e ministrul Agriculturii?”, precedate de o tăcere şi un freamăt frenetic. Numai cei din anii II şi III rîdeau de noi. Eram mici, eram boboci netoţi. Ei bine, după primele luni de facultate, am deprins acţiunea de a citi zilnic ziarele, de a încerca de a fi în timp cu informaţia şi de a fi în priză mai tot timpul.

Mi-a plăcut primul an de facultate aşa cum era el, cu ore multe de comunicare, de discurs jurnalistic, de istorie a presei, cu zile întregi petrecute în bibliotecă printre ediţiile interbelice ale „Adeverului literar şi artistic”, cu conferinţe interesante, susţinute în diverse săli şi amfiteatre, pentru care aveam nevoie de hartă şi cel mai important aspect al anului I a fost acela că am trăit poveşti impresionante prin oamenii frumoşi descoperiţi prin interviuri, activitate ce s-a prelungit şi în anul al doilea. Tot aici am învăţat să gîndesc mult şi să spun puţine, să-mi pun zăvor la gură şi să exploatez condeiul, să critic la fel d emult pe cît gîndeam, să apreciez munca unui jurnalist adevărat şi pe cea a unuia care vînează cancanuri, să mă enervez pe unii oameni, să folosesc mai des legumele în înjurături, să am răbdare. Pot spune că jurnalismul m-a călit, m-a făcut să văd altfel lucrurile, însă nu pot spune că m-a şi format pentru meseria de jurnalist ci m-a ghidat. Pentru a mă forma e nevoie de lucrul în redacţie, după o zi istovitoare de teren.

Pe parcursul a trei ani de facultate, m-a bucurat faptul că am reuşit să plec în anul al III-lea cu Erasmus în Polonia. Aplicasem şi în primul an, cu ideea de a pleca în Portugalia, însă nu am fost acceptată din cauza numărului mare de aplicanţi din anul mai mare, ale căror cereri erau prioritare. Ei bine, nu regret că nu am plecat atunci, chiar din contră sunt mîndră că am fost cu studii în capitala micii mame Rusia, Varşovia.  A fost frumos. Am învăţat să mă descurc singură, să nu depind de nimeni, să fiu dezinvoltă cu străinii şi partea frumoasă, să caut cele mai ieftine rute către alte ţări ale spaţiului european. I-am descoperit pe Fryderyk Szopen, franţuzit în Frédéric Chopin, pe Krzysztof Kieślowski, pe Adam Mickiewicz, pe Marie Skłodowska-Curie, pe Mikołaj Kopernik aka Nicolaus Copernic, pe scriitorul Jarosław Iwaszkiewicz şi mulţi mulţi alţii.

300477_4095696843541_719084022_n Am învăţat chiar şi poloneza la nivel de începător, limbă extrem de dificilă şi încîlcită, dar pe care am îndrăgit-o în timp şi de care îmi e dor acum. „No to co? Jestem z Rumunii j studiuję Dziennikarstwo na Uniwersytet Warszawski” au fost primele cuvinte pe care le-am învăţat. Nota Bene: Se scriu într-un fel şi se citesc diferit. „Magnific!” A fost primul porumbel la ora de poloneză pe care l-am spus, urmat de un stol întreg combinat cu cuvinte de-ale locului. :))

Acum la final, cînd licenţa-mi stă la uşă cuminte, parcă îmi pare rău că nu am dat la Medicină să stau în băncile facultăţii şase ani. Gîndul maturizării sperie pe toată lumea, dar trebuia şi momentul ăsta să vină mai devreme sau mai tîrziu. În mod cert o să urmeze un master şi poate un al doilea master :)) sau un doctorat, nu ştiu în ce domeniu, însă vor fi şi asemenea ani.

Pămînt românesc şi peste Prut

Cum de cîţiva ani încoace una din dorinţele cele mai arzătoare mi-a fost să merg în Republica Moldova, în Săptămîna Mare aceasta mi s-a îndeplinit. Stau la cîţiva kilometri de graniţă, la o aruncătură de băţ aş spune şi niciodată pînă acum nu am reuşit să trec Prutul. De ce? Pentru că numai cu paşaport sau viză de şedere poţi merge. Săracii oameni care au rude de-o parte şi de cealaltă a rîului!😦

Îmi amintesc şi acum că atunci cînd eram mică, am răscolit printre sacoşele tatălui meu (care a fost fotograf pînă nu demult) şi am găsit o fotografie îngălbenită de timp, dar cu o însemnătate destul de mare pentru ai mei. Era făcută în mai 1990, atunci cînd a fost Podul de flori peste Prut, un eveniment important pentru românii din România şi pentru cei din Basarabia. A fost ziua în care Cortina de fier dintre URSS şi România a căzut, iar românii de pe ambele maluri ale Prutului, despărțiți timp de 50 de ani, s-au reîntâlnit fără să aibă nevoie de paşaport sau viză, acoperind apa râului cu flori. Mama şi cele două surori ale ei au fost să-şi vadă unchii care au rămas dincolo de Prut. De atunci, ani mulţi au trecut şi România nu a mai devenit dodoloaţă, aşa cum îşi dorea multă lume pe atunci…  :-(

Ei bine, mai jos sunt cîteva fotografii puse într-o galerie (opţiune oferită de wordpress) făcute  în ordinea obiectivelor care ne-au atras atenţia – spun la plural deoarece am fost împreună cu a mea prietenă şi suflet pereche de trei ani aş putea spune, Adriana Dănilă şi cu cea mai frumoasă moldoveancă ştiută ever, Corina Scaleţcaia – în Chişinăul mult iubit al lui Grigore Vieru sau al soţilor Aldea-Teororeanu (cu a căror muzică am crescut, împreună cu cea a lui Gheorghe Ţopa, a lui Ion Suruceanu şi a Anastasiei Lazariuc, ce vremuri! ce copilărie frumoasă am avut cu Moldova 1 şi Radio Noroc!)

Această prezentare necesită JavaScript.

Mozart sau Salieri?

Ne-am obişnuit să fim comozi în ziua de azi. Dar foarte comozi pentru că există internetul şi torrentele de downloadare a tot ceea ce sufleţelul nostru năzuieşte să vadă/asculte. Cît timp am stat în Polonia, pentru că aveam mai mult timp liber am început să descopăr tot felul de filme biografice de care am prins mare drag (pe unele le-am revăzut chiar şi de trei ori pînă

Amadeus_(film)acum). Aşadar, în cele ce urmează voi vorbi despre Amadeus (1984), un film  inspirat mai mult sau mai puţin din viaţa lui Wolfgang Amadeus Mozart în regia lui Milos Forman, care a cîştigat în timp 40 de premii, dintre care 8 Oscaruri.

Nu pot spune că-s fană Mozart, însă nici nu mi-e indiferent. Îmi place Recviemul, aşa cu povestea lui tristă. Muzica, această forţă supraomenească, este singura părticică a esenţei divine pe care oamenii au fost în stare să o capteze şi să-i dea valoare.

Pe parcursul a două ore jumătate povestea pe cît de simplă pare a fi, pe atît de controversată devine. Cu toţii ştim că Mozart este unul dintre cei mai mari compozitori ai lumii, un talent de neegalat în a cărui forţă divină s-au materializat conform catalogului Köchel 41 de simfonii, 27 de concerte pentru pian și orchestră, 7 concerte pentru vioară și orchestră, 6 cvartete pentru coarde dedicate lui Haydn, aproximativ 20 de opere printre care Don Giovanni, Flautul fermecat, Cosi fan tutte, Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro și altele.

Să revenim totuşi la film. Începutul centrat pe un azil de nebuni din Viena ajunge să cadă în meandrele unor flash back-uri prezentate de „regele mediocrităţii”, aşa cum se autointitulează la final, Antonio Salieri – rivalul profesional al lui Mozart.  Într-un timp ce se vrea a fi la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, la 32 de ani de la moartea Geniului, Salieri complexat încă de talentul pe care Il Signore (n.r. Dumnezeu) l-a dat unui mediocru, vulgar şi răsfăţat ca Mozart, pe acorduri muzicale mentale încearcă să-şi spună păcatele amadeusunui preot care nu-i cunoaşte adevărata valoare. Amadeus nu e primul film centrat pe viaţa compozitorului – mai este unul despre copilăria lui şi în mod special despre sora sa, Nannerl, la sœur de Mozart – 2010 în regia lui René Féret -, însă e primul film în care se scoate în evidenţă felul în care a murit acesta. Povestea romanţată se vrea a fi digerată ca o dramă ce se bazează pe suferinţa ultimilor ani din viaţă ai compozitorului, ce evidenţiază tacticile folosite de rivalul lui pentru a-l ucide. Însă cum după două secole și jumătate nu s-au găsit dovezi în a-l incrimina pe Salieri, fiecare meloman ajunge să fie credul sau nu la legendele din acele vremi astfel încît este liber să creeze singur  scenariul morții artistului.

Acurateţea evenimentelor din punct de vedere temporal lasă foarte mult de dorit. Vom observa mixtura între conducători şi oameni de rînd înfăţişată încă din primele minute ale producţiei – personajele principale fiind reprezentate de Mozart, Salieri şi Împăratul Joseph – la izvoarele muzicii putem deosebi trei destinatari principali: zeii, prințul și muzicantul însuși -. Acţiunea e plasată discontinuu, ştim că aceasta are loc în secolul al XVIII-lea, însă nu ştim cînd

amadeus_1984_1920x1280_105019

Mozart se distanţează de tatal său, Leopold , spre exemplu. Minusul filmului e reprezentat de faptul că evenimentele semnificative din viaţa  Geniului nu sunt datate. De exemplu, vizita tatălui său făcută după ce Mozart s-a căsătorit, naşterea băiatului său, anii de suferinţă şi în cele din urmă deznodămîntul dramatic. Finalul, de asemenea este unul lacunar. În Encyclopedia Britannica se spune că acesta a murit de tifoidă – în fapt există mai multe legende ale morţii acestuia -, pe cînd în film este prezentată imaginea de ucigaş a lui Salieri.  Realizarea tulburătorului Recviem, pe care însuşi Mozart l-a catalogat ca fiind  un recviem al propriei morţi nu a fost dusă la bun sfîrşit de compozitor aşa cum s-a prezentat în film. După ani de zile varianta finală a apărut datorită celui mai apropiat student al său Süssmayr, care a stat de veghe la căpătîiul acestuia.

amadeus2_828Ceea ce mi-a plăcut în filmul acesta au fost decorurile şi faptul că imaginea  de Geniu a reieşit frumos din conversaţiile lui Salieri şi Constanze (soţia compozitorului) despre cum acesta transcrie pe hîrtie opera finalizată în capul său. De asemenea, mi-au mai plăcut pasajele comice inserate în partea de început a filmului: dilema perucilor care i se păreau toate frumoase lui Mozart, făcînd remarca „oare de ce nu am trei capuri”, încheind cu un rîs colorat.

Era o altă zi obişnuită în care soarele întîrzia să apară. Rămăseseră departe discuţiile despre artă în care numele oamenilor mari dobîndesc cîteodată înfăţişarea unor „vorbe grele” în interiorul capului meu. Dădusem la o parte uşoara înfierbîntare supraestimată uneori ale premierelor; eram singură şi încîntător de dezinteresată de tot ceea ce se întîmpla în jurul meu. Aşa că, rătăcirea mea în filmul cu tentă documentaristă a fost mai mult decît de bun augur.

Poveste cu o floare

Se spune că primăvara se face cu o floare, însă anul ăsta cu greu soarele şi-a schimbat atitudinea faţă de noi. Sunt cinci săptămîni de cînd Adelaida ţine o gingaşă şi fragilă plantă cu petale purpurii în cameră.  A căpătat valoare sentimentală în timp.

Se făcea ca într-o dimineaţă – una  din acelea cînd e sărbătorită femeia –  să primească în autobuz de la un necunoscut o floare frumos ambalată, avînd la extremitate ataşată un fel de eprubetă din plastic cu apă. Iubeşte la nebunie să vadă că persoanele din jurul ei sunt călduroase. Întîmplarea a surprins-o într-atît încît îşi pierduse vocea. Necunoscutul a devenit dintr-odată o persoană de suflet pe care şi-ar dori s-o revadă. Trei staţii au mers împreună: ea, dragostea ei  cu nume specific romanticului Victor Hugo, Marius  şi el. Trei staţii ce au părut o veşnicie în care realul îmbrăţişează idealul şi chiar fantasticul. I-a povestit întîmplări din facultate, şi-a vărsat năduful pe mizeria în care de cîţiva ani se scaldă ţărişoara asta cu iz mioritic şi aspiraţii europene, despre copiii săi, ca la despărţire să-i spună că îi iubeşte din tot sufletul pe ea şi Marius şi a coborît.  Soarele era mai călduros şi drăgăstos în acea zi. Lumea în jurul ei zîmbea şi era fericită.

S-au uitat mult timp în urmă, cu speranţa de a nu-i pierde chipul. Sunt cinci săptămîni de cînd poţiunea magică din eprubetă ţine vie o orhidee fragilă precum relaţiile interumane. Dacă ne-am declara iubirile şi nu le-am mai ascunde sau estompa, cu toţii am vedea într-un lucru mărunt o întreagă poveste, o infinită fericire copilărească.

Ce se mai întîmplă pe mapamond

Acum ceva vreme media s-a intoxicat cu breaking newsuri despre eliberarea lui Bombonel sau cum țara aia,  care zice că pornește un război împotriva surorii sale. Ei bine, astăzi (7 aprilie a.c.) am încercat să caut în presă cele mai citite și distribuite știri, axîndu-mă mai mult pe cea din străinătate.

Să mergem să vedem morții de la Antipa sau nu?

Citeam în ediția print a Adevărului de weekend că o expoziție inedită și macabră în același timp a poposit la Muzeul Grigore Antipa din București zilele acestea. E vorba despre The Human Body (Corpul uman), un proiect ce a fost prezentat și în Occident, ce are în vedere expunerea unor cadavre și a unor părți ale anatomiei umane. Din cîte am văzut, aceasta a stîrnit tot felul de reacții, multe dintre ele fiind împotriva acestei inițiative. Chiar Franța a interzis în 2010 organizarea acestei prezentări publice, pe cînd Polonia exponatele au delectat  publicul chiar de două ori, în 2009 și 2012. Ce să înțelegem din asta? Sunt obișnuiți polonezii cu astfel de imagini, avînd în vedere faptul că au dezvoltat din lagărele de concentrare un adevărat comerț cu suferință, lacrimi și cenușă? S-ar spune că expoziția este prea dură, dar dacă stăm și ne gîndim la muzeele terorii de peste graniță, unde o dată intrat e clar că te fugărește frica afară.

Mandela și Dubai pe aceeași pagină

Uitîndu-mă să văd ce au mai scris britanicii pe site-ul BBC-ului, am observat că cea mai distribuită știre de azi este aceea că în Dubai se dezvoltă un nou business inițiat de doi frați, cel al spălării mașinii fără apă.  Mințile luminate cu spirit ecologist s-au gîndit, că și-așa veșnica problemă a Orientului Mijlociu, cea a apei continuă să fie tot mai accentuată, să inventeze un spray ce curăță mașina folosind doar laveta și ceva chef de muncă, deoarece toată treaba se face manual. Aceștia spun că prin folosirea a două sticle de spray pot spăla șase mașini, economisind în felul acesta în jur de o tonă de apă. Din partea mea, chapeau!

În ceea ce privește secțiunea Cea mai citită/vizualizată știre de astăzi, vom vedea că externarea lui Nelson Mandela este pe primul loc. Popularitatea acestuia a rămas destul de mare și după atîția ani  de cînd a renunțat la activitatea politică (1999), fapt pentru care ne putem explica succesul articolului de pe site.  Admirația pentru personalitatea sa mi-a fost arătată în Londra cînd am fost prin luna decembrie a anului anterior. Dacă îmi amintesc bine, în inima metropolei pe lîngă Westminster Abbey este un parc cu statui din bronz, printre care este și cea a fostului președinte al Africii de Sud alături de Winston Churchill și Abraham Lincoln, iar o mulțime de lume se poza cu gigantul  Nelson Mandela. Mă bucur că acesta încă trăiește și că luptă cu stoicism împotriva infecțiilor pulmonare, însă vorba unui britanic ”he cannot live forever”. 

Gripa aviară, din nou?

Mutîndu-mă puțin mai la sud și anume în Franța, pe Le Figaro cea mai citită știre este cea despre gripa aviară din Shanghai. Multă vreme a trecut de cînd acest subiect era la ordinea zilei și la noi în țară. Alerta aceea ca toată lumea să se vaccineze împotriva virusul H5N1 a înnebunit populația, în special pe cei de la oraș. Nu știu de ce, cred că a fost mai mult o metodă de manipulare a românului în a mai da bani pe niște așa zise măsuri de precauție sau în a-l vaccina cu cine știe ce boli, ce se vor dezvolta în organism în timp.

Sunt rușii de vină?

În final, nu am putut să nu mă uit să văd ce se mai întîmplă în Polonia, țară de care mă simt legată pentru totdeauna. Așadar, în Gazeta Wyborcza am observat că se comemorează trei ani de la tragedia aviatică de la Smoleńsk în cîteva zile. Pe 10 aprilie 2010 președintele statului polonez, Lech Kaczynski împreună cu soția sa și alte 94 de figuri politice importante au murit în urma prăbușirii avionului cu care se deplasau spre Katyn, pentru o ceremonie în amintirea ofițerilor polonezi masacrați în Al doilea Război Mondial de către Armata Roșie – crimă pe care sovieticii nu au renunoscut-o cu glas tare. – Anul acesta a apărut și prima carte document pe tema catastrofei aviatice, Adevărul despre catastrofa de la Smoleńsk (Prawda o Katastrofie Smoleńskiej) pentru care au colaborat Agnieszka Kublik, Wojciech Czuchnowski și Roman Imielski. Din cîte am observat în cele cinci luni de stat în mijlocul lor am observat că aceștia sunt foarte legați de ceea ce înseamnă victime ale comunismului și nu numai. Îmi povestea o poloneză că aproape în fiecare săptămînă simpatizanți ai președintelui decedat se adună de trei ani în fața casei prezidențiale și se roagă pentru acesta. Avînd în vedere faptul că, țara a fost atacată și din stînga și din dreapta, Germania nazistă respectiv Uniunea Sovietică, polonezii au accentuat o fobie împotriva rușilor și mai puțin a nemților. De aici ne vine și întrebarea, este Rusia vinovată și de acest eveniment sumbru?

Această prezentare necesită JavaScript.

B la a treia: Beethoven, Bartholdy şi Brahms

Ştiu că mă repet. Probabil e de vină faptul că procesul de readaptare în România, e destul de încet, avînd o mulţime de bariere cu iz internaţional. De cînd m-am întors în țară am încercat să recuperez măcar o parte din concertele Filarmonicii pierdute în aproape juma’ de an de stat în înfrigurata Polonie. Nu pot să spun că am reușit în totalitate, însă nici nu mă pot plînge. Vineri seara, 29 martie a.c., am fost să ascult concertul pentru vioară și orchestră, avîndu-l ca invitat special pe dirijorul olandez Theo Wolters. (De cînd spectacolele cu orchestra s-au mutat la Teatrul Luceafarul – de pe 1 februarie – acesta este al doilea concert la care am fost). Recunosc, este primul concert de muzică clasică nereușit din punctul meu de vedere la care am participat.

Jovialitatea și entuziasmul dirijorului au fost poate singurele părți frumoase ale acestui spectacol. În prima parte a acestuia au TheoWoltersfost interpretate compoziții de-ale lui Beethoven, Brahms și Felix Mendelssohn Bartholdy. Uvertura ”Leonora” nr. 3 a lui Beethoven din deschiderea concertului a fost precum o declarație de dragoste șoptită sub clar de lună. Din ciclul de uverturi beethoveniene fac parte patru opere, primele trei purtînd denumirea de Leonora, iar cea de-a patra Fidelio. Dintre ele, uvertura Leonora nr. 3 este cea mai amplă, constituind un adevărat poem simfonic. Dacă clasicii scriu teme cu variaţiuni în spiritul muzicii de divertisment, Beethoven extinde arcul lor expresiv, folosindu-le pentru a realiza nu numai aspecte şi caractere diferite, ci şi în scop dramaturgic. Variaţiunile sale nu mai sunt tablouri separate, ci el realizează un lanţ de imagini cu o legătură de conţinut. El consacră marea variaţiune sau amplificatoare prin extinderea şi modificarea dimensiunilor temei în funcţie de imaginea dorită.

Dacă uvertura lui Beethoven din deschidere a avut nuanțe ordonate, încărcate de sentimente înălțătoare, dar și părți dinamice, cea de doua parte interpretată a fost mai mult tehnică. Concertul pentru vioară şi orchestră în mi minor, op. 64 al lui Felix Mendelssohn Bartholdy este unul dintre cele mai renumite și mai interpretate lucrări pentru orchestră și vioară solo, structurată în trei părți repede-încet-repede. Încă  de la începutul primei părți debutează  solo-ul de vioară în interpretarea Dianei Jipa.  Avînd o rochie plină de sclipici și un zîmbet forțat, violonistei nu prea i-a reușit (din păcate!) interpretarea care se dorea să-i pună în valoare aptitudinile și vioara. ”Uită-te la ea cum pășește și cum se leagănă. E o divă!” spune din stînga mea o bătrînică la fel de sclipicioasă și de divă ca ea. Nu mă declar mulțumită de ceea ce urechile mele au fost nevoite să asculte. Acele scîrțîituri și acea atitudine de artistă m-au forțat să îmi astup urechile și să fac ochii mari la fețele soliștilor din orchestră. Momentele forțate de adagio m-au dus cu gîndul la supliciile la care erau supuși bărbații în triburile cele mai ascunse ale junglei amazoniene pentru a-şi dezvolta maturitatea.

Serenada nr. 1 în re major, op. 11 a lui Johannes Brahms din punctul meu de vedere a fost partea care a salvat concertul. Compusă în a doua parte a secolului al XIX-lea în dorinţa de a aduce un omagiu acelor compozitor care i-au influenţat creaţia. Sonoritatea armonioasă pe care Serenada nr. 1 a creat-o, a împletit într-un peisaj unic melodia şi isonul brahmsian. Atmosfera deosebită şi virtuozitatea interpretării mi-a adus în gînd imaginea menestrelilor din vechime.

În final, pe tot parcursul concertului s-a putut observa o bună comunicare între dirijor şi membrii orchestrei, ceea ce e de admirat, mai ales pentru că acesta a fost de peste graniţe, şi în acelaşi timp buna lui dispoziţie şi plăcerea cu care a dirijat.

Arta lui George Georgescu

Azi mă bucur de CD-ul de muzică clasică primit în toamnă de la Institutul Cultural Român.

În urma participării la un concurs pe site am avut plăcerea de a cîstiga albumul Arta lui George Georgescu – Beethoven.  Acesta restituie înregistrări istorice din Arhivele Radio România şi cuprinde o versiune de referinţă a Simfoniei nr. 9 în re minor, opus 125 în interpretarea Corului şi Orchestrei Filarmonicii „George Enescu” şi a Corului Academic Radio, realizată la cea de-a II-a ediţie a Festivalului Enescu, în septembrie 1961, precum şi una din ultimele înregistrări ale Maestrului: Uvertura „Coriolan”, la pupitrul Orchestrei Naţionale Radio, în 1964, anul dispariţiei sale. De asemenea, pe acest compact disc se poate regăsi și un bonus ce redă un fragment dintr-o repetiţie a marelui dirijor cu Simfonia nr. 8, dar și niște fotografii din arhiva personală a dirijorului.

Am auzit prima dată de George Georgescu acum vreo doi ani cînd am fost în Sulina și i-a văzut o parte din obiectele personale rătăcite pe la muzeul Farului. Muzeografa de atunbci mi-a spus că a lui casă este în paragină și autoritățile locale nu fac nimic pentru a conserva în memoria dirijorului și în același timp pentru bunăstarea locuitorilor, deoarece ar putea fi un important obiectiv turistic de pe insulă, pe lîngă Cimitirul maritim, Far și Deltă. Sper că între timp situația s-a mai remediat și că acea căsuță nu a fost luată de Dunăre și dusă în mare.

<<George Georgescu s-a născut la Sulina, la 12 septembrie 1887. Tatăl său, şef de vamă, a câştigat o vioară la loterie, pe numele băiatului, chiar în ziua venirii acestuia pe lume. Părăsit de mamă, crescut de o mamă vitregă pe care nu a putut s-o iubească niciodată din cauza asprimii, copilul şi-a găsit alinare în acea vioară predestinată. Mai târziu a fugit de acasă pentru a se înscrie la Conservator, la clasa de violoncel.

După absolvire, George Georgescu pleacă în Germania, dar, în urma unui accident, renunţă la violoncel şi începe să dirijeze Filarmonica din Berlin sub îndrumarea cunoscutului şef de orchestră Arthur Nikisch. Se întoarce în timpul Primului Război Mondial în România şi va fi, vreme de cinci decenii, director şi dirijor al Filarmonicii, şi, pentru opt ani, în trei etape, director al Operei din Bucureşti.

A devenit celebru pentru concertele şi înregistrările cu „Simfonia a IX-a” de Beethoven, iar sub bagheta sa au cântat cei mai mari solişti ai vremii. De neuitat a rămas concertul cu el la pupitru, George Enescu la vioară şi Pablo Casals la violoncel. Presa a încercat să-i dezbine pe marii muzicieni, cu titluri de genul „Enescu sau Georgescu?”. Însă după ce l-a ascultat dirijându-i „Simfonia I”, în noiembrie 1925,  Enescu i-a scris: „Pentru a  treia oară sau a patra oară în toată viaţa mea de compozitor,  am avut adevărata emoţie, nespus de dulce, care o resimte autorul când se simte în fine înţeles şi se vede interpretat cu convingere… îndrăznesc să zic: cu dragoste!”.>> sursa

Sora copilăriei

Bătrînețea este o stare la care ajungem, în cazul în care reușim să fentăm viața, să sorbim tinerețea și să ținem cu dinții de anii noștri. Azi m-am întîlnit cu EA. Au trecut vremi în care infantilitatea a fost la ea acasă, s-a jucat cu mașinuțele în glod cu copilăria.

Acum ridurile, anii, ochii pierduți în timp printre greutăți se regăsesc în anii copilăriei. Ochelarii de vedere de mărimea fundurilor de borcane de 400 și aparatele auditive s-au prins într-o horă și s-au așezat lîngă mine. Cinci bucăți de fiecare. Încep să mă simt bătrînă!

Ieri, existența mea tindea să scape de sub control, mi se părea că mă sting cînd mă gîndeam la cîte responsabilități încep să-mi apară (și sunt chiar puține). Funcția de „om mare” e voluntariat 100%, nici măcar nu pot scoate bani din ea, să-mi cumpăr o bomboană sau o aspirină sau măcar o adeverință ce atesta perioada în care am fost „în probe”.

glamour_batrana_2a8ddc9afb

Se poate observa cum anii au trecut și trec pe lîngă noi doar privind în jur. Pălăriile cu margini de vrăjitoare și cu banderola ce le sugrumă de aceeași culoare sobră îmi relevă cît respect au pentru ele însele. Doar cea din mijloc e mai cochetă: rujul se stinge ușor pe buze, genele aproape inexistente sunt înnegrite de un rimel probabil expirat, de pe vremea cînd se agăța în Ciuleandra căutîndu-l pe Puiu. Cea din capătul liniei pare a fi rămas fără El. Culoarea doliului e prezentă din cap pînă în picioare, numai verigheta îi aduce o oarecare sclipire în toată vestimentația sa. Fața îi este acoperită de o pălărie enormă ce-i lasă doar buzele să răsară de sub ea.

Bătrînețea, un tunel ca toate celelalte în care întunericul domnește peste gunoaie și șobolani, c-un ochi de copil la capătul său, ce duce spre racla uitării. Naftalina mi s-a încriptat în nări. Vocile tremurînde le-au exilat pe cele suave cu ajutorul cărora și-au vrăjit jumătățile. Îmi zgîrîie timpanul tehnologia ce-a lovit-o pe cea din dreapta mea. e clar că nu știe să  o folosească. Sunetul imperinent nu se mai sfîrșește, iar ea precum un nou-născut ce abia a descoperit piatra vieții nu reușește să-l decapiteze.

Mă tem că-ncep să mă sting lîngă ele sau că dau în mintea copiilor. Știu că ar trebui să mă gîndesc la bunicile mele acum, dar nu pot. E prea tîrziu… A fost prea tîrziu… Și va fi prea tîrziu mai tîrziu!

Închide ochii și dă-mi-i mie

Obsesia melodică a zilei de azi o reprezintă melodia nouă a celor de la Grimus, „Privește-mă”.  Cred că e prima lor melodie în limba română, restul fiind în engleză.  Trupa este una de rock alternativ din Cluj, formată în 2005, dar a cărei componență s-a stabilit în 2007.

Băieții sunt deja cunoscuți, avînd scoase chiar două albume. Despre primul putem citi pe site-ul oficial povestea apariției sale. Voi alege doar un scurt fragment, lăsîndu-vă pe voi să îi descoperiți prin melodiile celuilalt album.  <<Totul se întâmplă pe drumuri. Panikon s-a născut pe drum. Am fost nevoiţi să-i cauterizăm cordonul ombilical cu bricheta incandescentă de la maşină. Ne-am mirat toţi: în loc să plângă, ca orice nou-născut, s-a apucat să rostească nişte cuvinte bizare: “confused….in a glimpse…. political animals… backseat driver….insanity… just pray… mild disease… different color shoes… ready for it… elephants… addiction… time to be good friends….”. Îmi amintesc foarte bine că tuturora ni s-a pus un nod în gât. Mogâldeaţa semăna cu fiecare din noi la perfecţie, deşi până în acel moment, eram convinşi că nu există nici o legatură de asemănare între noi.>>

Noema no. 3

Am fost ieri la „D’ale Carnavalului” in regia și coregrafia lui  Ioan Tugearu, un artist cu un palmares uluitor, răsplătit de două ori cu Premiul Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor Muzicali. Da, am zis coregrafie. Spectacolul a fost unul de balet. Pentru prima dată am văzut o operă de mahala de-a lui Caragiale montată ca spectacol de balet. Nu pot spune că m-a impresionat. Ba chiar din contră. Am ajuns la concluzia că piesele lui Caragiale nu trebuie dansate. Cred că, greşeala cea mai mare a fost aceea că balerinii au fost puşi în situaţia de a interpreta vocal multe replici caragieliene. Dacă în prima parte sala  era plină și multe persoane stăteau pe scări, deoarece s-au vîndut și bilete fără loc, în a doua parte deja se eliberaseră multe scaune. Pot spune însă, că a doua parte a fost mult mai bună. S-a vorbit mai puțin și s-a dansat, așa cum se face într-un spectacol de balet.

Citind pe site-ul Radio Romania Cultural ultimele știri, am găsit și ceva despre regizorul care a pus în scenă comedia lui Ioan Luca Caragiale, Ioan Tugearu, care a declarat că <<acest spectacol este o premieră şi pentru el întrucât dansatorii trebuie să şi vorbească. Asta pentru că a păstrat ca text tot ce nu s-a putut transforma în mişcare. Colajul muzical va aminti de vremea când în mahalaua Bucureştiului nu era om fără pălărie pe cap, de vremea când răsunau cântecele Mariei Tănase, dar vor fi şi fragmente de muzică contemporană, a  mai dezvăluit regizorul şi coregraful Ioan Tugearu.>> Din păcate Caragiale rămîne în lumea teatrului și a filmului, nicidecum a dansului.

Îmi amintesc că în Varșovia am fost la un spectacol de balet, Aniuta se numea și echipa era din Rusia, cred. A fost cu totul diferit. Ne dau clasă rușii cînd vine vorba de balet. Respect munca depusă și  oamenii care au muncit pentru a pune în scenă acest spectacol, dar mi-ar plăcea să-i revăd într-un adevărat spectacol de balet. Acum nu-mi rămîne decît să revăd versiunea capodoperei „D’ale Carnavalului” cu Birlic.

Noema no. 2

Ador mirosul paginilor acelor cărţi pline de praf! Cititul e una din cele mai frumoase activităţi de care suntem datori să ne bucurăm. Orice-ţi cade-n mîini citeşte! Nu te opri. Afundă-te-n poveşti, încearcă să evadezi doar atunci cînd ţi se pare că-n jur plouă cu cărţi. Se spune că o casă fără o plantă sau un animal e lipsită de suflet, dar dacă în ea nu există cărţi?Ce ne facem atunci? Ei bine, unei case fără un oricît de mic răftuleţ de cărţi e clar că îi lipseşte sufletul de copil şi/sau de şoricel cufundat între rînduri.

575675_416328565129678_1048319456_n

Sunt familii care nu permit copiilor să citească, pentru că e prea multă muncă de făcut, pentru că buruiana trebuie prăşită pentru a nu întreuna creşterea pătrunjelului. Sunt familii care îndeamnă copilul spre lectură, însă acestuia îi displace lucrul ăsta, preferînd să joace şah sau să citească nişte rezumate de pe net. Şi sunt familii în care copiii citesc de plăcere la îndrumarea părinţilor, ceea ce e un lucru lăudabil. Asemenea medicamentelor care ţin răceala departe de noi ca indivizi, aşa şi cărţile alungă într-un colţ cît mai îndepărtat realitatea. Ne cheamă la lectură şi ne dezvăluie poveşti mult mai interesante decît ar putea fi povestea noastră. Ne lasă să ne dezvoltăm imaginaţia, să ne jucăm cu ideile noastre şi să le combatem pe cele ale scriitorilor.

O săptămînă fără o carte cumpărată pentru mine e o săptămînă pierdută.

 

Rătăciri

Şi vine acea vreme cînd îţi dai seama că nu mai rezişti în mocirla care te acoperă din cap pînă în picioare de luni de zile. Vrei să scapi, însă nu există şanse şi nici forţă fizică de a ieşi din ea. Te prinzi de o fărîmă de zîmbet, de-un gînd frumos şi de-o îmbrăţişare atît de tare, încît ţi se pare că totul se scufundă la picioarele tale.

Ieri, o zi nefastă. O zi în care toate-ţi merg de-a-ndoaselea. Pe-un frig de-ţi îngheaţă măduva din cele mai mici şi ascunse oscioare, aştepţi bătînd din picioare cutia aceea albastră pe patru roţi să apară de după colţ. După aproximativ o oră de „blagoslovit” primăvara, ce a devenit iarnă la sfîrşit de martie, reuşeşti într-un final să  te faci mic, mic în gurile autobuzului şi să mergi primind coate de la alţi încruntaţi spre destinaţia ta de-un an: mocirla din clădirile cu halate, perfuzii şi oameni schilodiţi.

543015_302578699834482_1228940819_n

Într-o vreme ca asta, într-o ţară în  care există mai multe biserici decît şcoli şi în care te îmbolnăveşti mai tare stînd internat în spital, ajungi să te cerţi cu tine însăţi că nu ai urmat o facultate de medicină sau măcar de farmacie. Ajungi să înveţi anatomie umană vorbind cu pacienţii dinaintea ta, să afli statutul şi hobby-urile doctorului care urmează să te consulte, să citeşti cîte-un număr de Dilema Veche în 3-4 şi chiar 5 ore de stat la rînd (pe alocuri chiar şi 6 ore+40 de minute consultaţia)… Mai mare dragul! Să-ţi iei cîmpii nu alta! Mă întreb dacă aşa a fost din totdeauna, că peste tot am înţeles că e. Fie că vorbim de ORL, Gastroenterologie, Hematologie, Endocrinologie, Pneumologie, Oftalmologie, Stomatologie etc. aceleaşi cozi, aceiaşi doctori plictisiţi, pacienţi care mai de care mai plictisiţi şi săturaţi de viaţă, aceleaşi coridoare fără capăt.

Drumuri, drumuri vechi şi drumuri  noi, că deh parcă am fi în România. Îţi doreşti să fuuuuuugi unde vezi cu ochii, să te ascunzi în cel mai prăpăstios hău, pentru că acolo tot vei auzi un foşnet de licurici în iarbă, un susur de apă, un gînd ce-ncearcă a-ţi vorbi. Acolo te-ai auzi pe tine. Vino îndată cu optimismul tău, primăvarăăăă!

Dor de Ad LIBITUM

Mi-amintesc cu mare drag de ultimul concert cameral al Cvartetului Ad Libitum avut în Iaşi.  Acum cîteva săptămîni, pe 5 martie, am mers după prima dată după ce m-am întors din Varşovia la Filarmonică. Mi-era dor de această clădire, aşa cum este ea, cu schele şi cuie la vedere (sper ca într-un final situaţia să se remedieze!) şi de oamenii săi pe care îi admir şi respect.429318_342569115781470_1584976565_n

Am sunat la secretariat cu o zi înainte să fac o rezervare de vreo cinci locuri şi spre surprinderea mea biletele erau sold out, lucru ce m-a bucurat. Am avut totuşi că am mai găsit cinci locuri libere. Mi-am pus un semn de întrebare atunci cînd mi s-a spus că nu mai sunt locuri, deoarece a fost al patrulea sau al cincilea concert al Cvartetului la care am fost şi de fiecare dată rămîneau scaune goale în sală. În cîteva ore am aflat şi răspunsul. Cînd am ajuns în hol ni s-a spus că acesta are loc în sala Eduard Caudella a casei Balş, sala ce are cu mult mai puţine locuri faţă de sala mare a Filarmonicii.  Acum concertele s-au mutat care pe la Teatrul „Luceafărul”, care în Aula „Mihai Eminescu” a Bibliotecii Centrale Universitare, care în Casa Balş.

Revenind la Cvartetul Ad Libitum ce-i are în componenţă pe Alexandru Tomescu (vioara I), Şerban Mereuţă (vioara a II-a), Bogdan Bişoc (violă) şi Filip Papa (violoncel), mă gîndesc automat la sălile arhipline de la Ateneul Român, la valoarea lor în străinătate şi chiar la Viena încărcată cu elemente muzicale. De această dată repertoriul acestora a fost compus din: Joseph Haydn – Cvartetul în re minor, op. 76 nr. 2, „al Cvintelor”, Dmitri Şostakovici – Cvartetul nr. 7  în fa diez minor, op. 108 şi Johannes Brahms – Cvartetul nr. 3 în si bemol major, op. 67. 

Publicul s-a simţit a fi călduros şi de data asta, iar compoziţiile interpretate au fost cu totul altele faţă de cele anterioare. Poate vă puneţi întrebarea „măi, dacă am fost deja la două concerte interpretate de acelaşi grup de artişti ce rost are să merg la infinit?” Ei bine, programul se schimbă de fiecare dată. Chiar dacă ar fi acelaşi interpretarea e diferită de fiecare dată.

427097_337617259609989_13645104_n

În această seară mi-a plăcut la nebunie Şostakovici! Prima parte a fost mai vibrantă şi voioasă, faţă de a doua parte, cea dedicată lui Brahms. Ultima dată (e aici postare) au interpretat Haydn, cel cu care au deschis concertul, dar şi Stravinski şi Borodin. O cavalcadă armonioasă de sunete muzicale şi ritm jovial s-a răsfrînt peste simţurile melomanilor, lucru ce s-a simţit si observat în atenţia pe care aceştia au acordat-o. După cum am spus anterior, Cvartetul nr. 7 în fa diez minor, opus 108 mi-a plăcut mai mult decît cvartetele compuse  de Haydn sau Brahms. Acesta a fost scris în 1960 în memoria primei sale soţii, a cărei viaţă s-a sfîrşit în 1954 din cauza cancerului. Secvenţele Allegro celei de-a treia părţi evoluează într-un rol unificator, poate chiar dramatic, liantul lor fiind accentuarea momentului de final prin acele scurte pizzicato, ce te fac să te cutremuri. Fericirea, extazul iubirii, nostalgia retrospectivă, durerea pierderii, gînduri neasemuite de dor au alcătuit un întreg tablou de trăiri şi sentimente, interpretat cu pasiune. Această capacitate de a trece dintr-o stare în alta s-a putut simţi în toate cele trei părţi ale cvartetului lui Şostakovici (Allegretto, Lento şi Allegro – Allegretto).

Din cîte am observat şi pe pagina de profil a Filarmonicii, în luna aprilie pe 23 cei patru vor susţine un nou concert, interpretînd de data aceasta  Cvartetul în do major, KV 157 al lui Mozart,  Cvartetul op. 18 nr. 6 al lui Beethoven şi un Cvartet semnat de Ravel. Sala rămîne aceeaşi, la fel şi ora, Eduard Caudella respectiv ora 19.00.

Noema no. 1

Pe zi ce trece îmi dau seama că mi-e dor tot mai tare de a mea copilărie!

joaca

Mi-e dor de acea perioadă cînd stăteam pe prispă şi făceam cu mîna la autobuzul de la şapte seara, cînd săream gardul vecinilor după cireşe sau cînd smulgeam puieţii de salcîm puşi de tanti Ioana pe lîngă gardul meu, tocmai pentru a face ca prunii mei să crească strîmb; mi-e dor de rîsetele din clasele primare cînd ne alergam şi băteam cu zăpadă iarna (eram doar cinci colegi, trei băieţi şi două fete), cînd tăiam aţa la fete cu lama. Mamă, ce urecheală mi-am mai luat! :)); mi-e dor de bileţelele dintr-a cincea şi de concursul Micul Herodot, pentru care munceam pe brînci mai ales cînd rămîneam doar două persoane în finală. Ce frumos ne luptam noi pentru o carte de istorie! Mi-e dor de orele din generală cînd pictam, analizam animalele din eprubetele prăfuite şi dezgustătoare pline cu nu ştiu ce lichid, de armata de flori de care aveam grijă, de poveştile nemuritoare pe care le citeam pe ascuns, de desenele animate de la ruşi şi de sticluţa de otravă jucată în stradă pînă noaptea tîrziu cînd ne alungau vecinii.

Mă uit că generaţiile ce vin din urmă nu mai au parte de niciun fel de copilărie. Mă înşel! Ba au parte de ea, dar în faţa calculatorului apăsînd frenetic tastele şi înjurînd că pierd nu ştiu ce coteţ de găini pe nu ştiu ce site cu ferme. E deprimant cînd te gîndeşti că mai tîrziu aceşti copii vor creşte şi nu vor şti cum să se comporte în societate. Aceste oi cu obloane în faţa ochilor se vor lăsa îndrumate de nişte mîini invizibile, găsite şi ele pe Google sau vor prinde rădăcini în casă. Ei nu mai ştiu de joaca în noroi, n-o să-şi lovească degetele învîrtind sîrmă de aluminiu la menghină şi nici n-o să-şi mai rupă genunchii în pietriş, în ideea de a învăţa să meargă pe bicicletă.

Mi-e dor de tinereţea părinţilor mei, de firele lor negre de păr, de jovialitatea şi voioşia lor!

Apa, o iele uitată

A trecut și ziua de azi la fel ca si celelalte de pînă acum. Cufundați în mizeria politică, în bombardarea creierului cu aceleași știri de care ne puteam lipsi, am uitat să ne gîndim că azi, pe lîngă meciul (aproape pe viață și pe moarte) România – Ungaria, protestele de solidaritate din inima țării, cele cu fătuca aceea care a purtat tricolorul la școală (acțiune pe care o salut și-o urmăresc îndeaproape), declarațiile lui Cărtărescu și ale lui Marga în privința refuzului participării al unor scriitori cu greutate la Salonul de Carte de la Paris, a fost Ziua Mondiala a Apei. Da. A fost ziua acestui lichid inodor, insipid și incolor, dădător și susținăror al vieții. Din 1992 Apa este sărbătorită în întreaga lume tocmai în ideea de conștientizare a gradului în care dezvoltarea resurselor de apă contribuie la productivitatea economică şi la bunăstarea socială.

22 martie are o semnificație aparte pentru mine. Tot timpul aceasta zi, dar și cea de 22 aprilie (Ziua Mondială a Pămîntului) au fost la sufletul meu. Erau zilele pentru care mă pregăteam asiduu în liceu pentru a participa la concursurile naționale pe teme ecologice dedicate Apei și Pămîntului. Cu ocazia zilei de 22 martie am avut parte de una din cele mai frumoase experiențe din viața mea, experiență ce mi-a deschis apetitul de-a umbla cu rucsacul în spate în România și mai apoi oriunde am avut șansa în lume.

Trăim într-o continuă schimbare climatică, tehnologică, economică, în care încă ne confruntăm cu problema racordării la apă curentă în zonele rurale. Sau mai grav, cu seceta din timpul verii. De multă vreme se spune că va veni ziua cînd un litru de apă va fi mai scump decît petrolul, deoarece urbanizarea galopantă și necontrolată a dus și duce la accentuarea problemei ”rămînem fără apă?”. Dacă e să ne gîndim puțin, valoarea resurselor de apă dulce privite din punct de vedere economic este inestimabilă, făcînd excepție faptul că viaţa noastră depinde direct de ele, resursele naturale de apă dulce au o importanță deosebită în domeniile de activități precum agricultura, pescuit, industrie, turism etc.

Așa cum spuneam, apa este mai necesară decât petrolul, dacă stăm și analizăm mediul în care ne învîrtim vom observa că e nevoie zilnic de ea în fiecare ramură a industriei. Apa va fi în acelaşi timp miză şi câmp pe luptă pentru politicile şi economia viitorului. În toată lumea, apa va deveni criteriul numărul unu pentru securitatea alimentară şi un factor esenţial pentru supravieţuirea oamenilor în viitor. Conform unor statistici date de ONU în lume aproximativ 1,9 miliarde de persoane consumă apă periculoasă şi 1,6 miliarde  consumă apă de calitate îndoielnică, accesul la apă potabilă fiind o chestiune problematică cu tentă politică locală și națională.

Toate ca toate în cîteva ore e și Ora Pămîntului (20.30 – 21.30), mai ține careva cont de ea? Mai sunt persoane care sting lumina timp de o oră pentru a economisi energie?

RIUF şi tîrgul de universităţi

Mai sunt cîteva ore pînă la cel mai mare eveniment educaţional din România denumit şi RIUF (Romanian International University Fair) la care îmi doresc să ajung.  Mîine, 21 martie a.c. la Hotelul Unirea din Iaşi îşi vor expune ofertele  universităţi din Austria, Germania, Belgia, Olanda, Suedia, Marea Britanie şi chiar din SUA, la care studenţii care vor să aplice la o facultate din străinătate pot fi admişi pe loc.

De când m-am întors din mobilitatea de studiu Erasmus din Polonia, dorinţa de a pleca la studii în străinătate e tot mai puternică şi stăruitoare în mintea mea. De ce? Cert e că nu sunt prima persoană care ajunge la concluzia că sistemul universitar de peste hotare e mult mai bine pus la punct, că oamenii din instituţiile de învăţămînt universitar sunt mult mai deschişi în a aduce la cunoştinţă studenţilor străini informaţii despre programe, şcoli de vară şi alte proiecte pe care aceştia le realizează, că există multe alte plusuri faţă de România.

RIUF este prima opţiune la care un student, care vrea să afle despre programele de studii în străinătate, trebuie sa se gîndească. Aşa cum sfîrşitul facultăţii bate la uşă şi cum şansele de angajare în domeniul în care ţi-ai obţinut diploma de licenţă sunt reduse şi aproape inexistente, cred că, un master în străinătate pică numai bine.

Lista universităţilor care vor fi mîine la Iaşi poate fi vizualizată dînd click aici.

Ne vedem mîine la tîrgul universităţilor din  lumea bună?

RIUF_2013_poza

Nihil sine vita

Una din zilele acelea de primăvară cînd soarele devorează cu nesaț porii obrajilor, cînd totul în jur ți se pare că prinde viață. O aură de bunăstare dănțuie în aer avînd alături miresme florale. Viaţa are alt sens cînd nu e conectată de un fir de internet sau de o pală adiere cu strop de wi-fi.

Oamenii parcă-s mai frumoşi pe stradă, ţi se pare că nu ai mai auzit de o veşnicie vocile măiestoase ale păsărilor, iar mirosul de pîine proaspătă, ce iese printre crăpăturile uşii de la brutăria din Super Copou are o cu totul altă însemnătate. Ţi-e dor de casă, de colacii făcuţi în vatră şi de plăcintele cu brînză.

Se împlineşte aproape o lună de cînd nu mai folosesc internetul aşa cum îl foloseam cîndva. Nu e un moft, pur şi simplu conexiunea din căminul în care am fost cazată după ce m-am întors din mobilitatea Erasmus este foarte slabă, aproape inexistentă. Abia dacă reuşesc să îmi verific emailurile, dar şi pe astea la două-trei zile. Dacă la început acest lucru părea a fi o tragedie, acum deja m-am obişnuit şi mi-e mai bine. Alternativa o găsesc în Dilema Veche şi în cărţile achiziţionate de la Tîrgul de carte „Librex” şi de la o prietenă. Aşadar, citesc, citesc şi iar citesc.  Cum  era vorba aia din liceu de la orele de limba latină că „barba non facit philosophum„, cam aşa se întîmplă şi cu internetul. Mă bucur de timpul pe care mi l-ar fi mîncat acesta, pentru a-l dedica altor activităţi. Au apărut spectacole noi la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, mai am de recuperat nişte concerte de muzică clasică şi de văzut nişte spectacole marca Opera Naţională Română din Iaşi. Timpul nu e pierdut.

Dacă m-ar fi întrebat cineva sau dacă mi-ar fi propus să renunţ la internet pentru o anumită perioadă, nu ştiu dacă aş fi reuşit. Aş fi găsit motive de tot felul de a nu face acest pas, sunt sigură. Acum doi ani, la o şcoală de vară pe tema jurnalismului desfăşurată în inima unor rămăşiţe montane în judeţul Caraş Severin, am fost nevoiţi sau mai bine spus forţaţi de circumstanţe să renunţăm la internet, la semnalul reţelei de telefonie mobilă şi la orice mijloc de comunicare, pînă şi la chipsurile de la supermarket. Eram rupţi de lume. Exista doar un telefon fix folosit doar in cazuri de urgenţă. Am reuşit totuşi să o sun pe mama (care mă dăduse dispărută, fiindcă situaţia aceasta a fost una neprevăzută) să-i spun „la mulţi ani” de ziua ei. Cred că, a fost cea mai ciudată experienţă din viaţa mea şi cea mai realistă. Atunci mi-am dat seama cît de legată eram de cei doi megabiţi pe secundă şi de liniuţele de Cosmote.

O noua viata

Acest homo internauticus de acum cîţiva ani s-a cam disipat cu timpul, însă dacă nu exişti pe internet eşti inexistent şi în viaţa reală, din păcate.  Şi totuşi a trecut 8 martie fără să le urez pe net „La multi ani” prietenelor mele, dar asta nu înseamnă că le-am uitat cu totul.

Hai să ne-ntoarcem la acele plicuri cu timbru pe care factorul poştal  le agaţă-n poarta de lemn de acasă şi pe care le aştepţi cu sufletul la gură! Hai să mai schimbăm facturile de la EON şi cele de la Apavital cu rînduri scrise de mînă!  Hai să ne întoarcem la viaţa reală! 

In umbra marelui GOOGLE

Era o vineri seara când în ritmuri spasmodice s-a iţit din multitudinea de nume şi adrese de internet, un nume bărbătesc, ce ascunde în umbra-i două prenume femeieşti: Giorgiana şi Florentina (niciodată nu mi-a încăput numele pe foaia de examene la olimpiade, atît de lung e! :D). Ei bine, la o simplă căutare pe Google, plaforma de pe care  nici dacă vrei nu lipseşti, vei găsi în primul rînd rezultatele de la examenul de Bacalaureat de acum mulţi, mulţi ani în urmă; peste praful aşezat peste aceste rezultate vor mai apărea cele de la admiterea la facultate şi abia de-acum vizibilitatea pe internet creşte puţin mai mult.

Who the fuck is Giorgiana Astefanei în umbra marelui Google, vorba melodiei celor de la Smokie?

Niciodată nu mi-a plăcut să-mi afişez activitaţile pe internet, însă încă din perioada liceului acestea au fost automat absorbite de ceea ce astăzi o numim Eră digitală. Mi-ar fi plăcut ca atunci cînd am dat un search pe numele meu să fi apărut numele unor doctoriţe, femei de afaceri şi/sau de succes, nu doar numele meu banal, ce odată a fost înscris la nişte concursuri literare sau în Revista bursierilor Fundatiei Dinu Patriciu.

Giorgiana Astefanei pe Google = o visătoare care spune pe site-ul AltIaşi că respiră şi mănîncă teatru, operă şi concerte de muzică clasică;  o ecologistă convinsă în perioada anilor de liceu; o tînără, care activa în cercurile de literatură ieşene şi căreia i s-au publicat nişte invenţii cu iz literar scrise pentru copii; o studentă a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, la secţia de Jurnalism, care voia să ajungă la radio, vorba lui Tudor Chirilă; o cercetătoare avidă de aflare a adevărului istoric de acum cîteva decenii; o iubitoare a Şcolilor de vară pe istoria comunismului, natură şi voluntariat; o aiurită care  există pe Facebook.

177569_379641235434137_1208096587_o

Şi totuşi, în viaţa reală Giorgiana Aştefanei este o visătoare a dealului cu  dor şi a copilăriei; o iubitoare a călătoriilor, a muzicii clasice şi a oamenilor frumoşi; o împătimită a vechiturilor; o colecţionară de monede vechi şi în special de poveşti ce merită să fie scoase la iveală şi o zăpăcită care vrea să dea la Conservator.

Google, dragul meu vrei sa ne-ntîlnim sîmbătă seara să-ţi spun planurile mele de viitor şi cît de mult îmi place muzica lui Strauss fiul sau a lui Stravinski!?

4 luni si trei sferturi minus cincizeci de zile

Catedrala unde este înmormîntat Papa Ioan Paul al II-lea 

Acuşi sunt două luni de cînd mă aflu în ţara lui Chopin, a lui Ioan Paul al II-lea, a credinţei, a frumuseţii, şi a antitezei puritate – suferinţă. Două luni în care am făcut cunoştinţă cu o altă cultură, una dinamică şi în acelaşi timp molcomă, cu mulţi, mulţi pitici, cu locul unde Al Doilea Război Mondial a început şi cu cel unde au avut loc primele revolte anticomuniste conduse de Lech Walesa, cu Oskar Schindler în propria fabrică, cu un centru religios puternic, cu o grandioasă Operă, dar şi cu liniştita mare Baltică. Am admirat la fiecare monument de comemorare a eroilor şi la fiecare clădire refăcută după bombardamentele din anii ’40 cum au reuşit polonezii să renască din propria cenuşă. O pasăre Phoenix nordică i-aş spune.

Muzeul Frederic Chopin

Sunt două luni în care am învăţat să privesc lucrurile într-un alt mod, să mă minunez de stilul vestimentar specific – chiar dacă Varşovia intră şi ea în rîndul oraşelor cosmopolite, am învăţat să fac diferenţa dintre „turişti” şi oameni ai locului – să gătesc muuuuult, să fiu mai răbdătoare decît sunt, să deschid ochii dimineaţa la 7 jumătate în drum spre facultate fără nicio picătură de cofeină (cîteodată :D) în sînge şi să mă lupt în unele zile cu noul meu prieten temporar, Nimic. De ce spun asta? Păi aici nu ai voie să ai mai mult de 30 ECTS, adică cinci cursuri pe semestru (nici nu au în engleză prea multe), dar dacă vrei să înveţi mai mult nu îţi dau voie, ceea ce mi se pare „wow!”. La „Cuza” mă puteam duce la cît cursuri aveam chef, numai timp să fi avut de ele. Oricum, timpul liber îl dedic diferitelor activităţi, cum ar fi: spectacole de operă, excursii, citit,  muzee, teatru şi unor alte două cursuri la care nu sunt înregistrată, dar la care profesorii au fost binevoitori să mă primească. Unul e de literatură poloneză şi celălalt de fotografie, dacă primul curs e în engleză, al doilea e într-o frumoasă limbă cu multe „sz”-uri, „rz”-uri şi alte litere puţin ciudate, adică e în poloneză. Nu pot să spun că nu înţeleg nimic, ideile principale le prind din zbor, deoarece între limba română şi cea poloneză sunt destule similarităţi şi aici mă refer la cuvinte, se scriu diferit, dar se citesc aproximativ la fel. În curînd acestor două cursuri facultative se va adăuga şi al treilea curs datorită unei frumoase poloneze cu ochi albaştri, Natalia, care m-a chemat să merg cu ea la „documentary photography”, curs pe care s-a oferit să mi-l traducă, abia aştept! 

În ceea ce priveşte vremea, această mică mama Rusie  ca să-şi demonstreze că numele i se cuvine cu adevărat a primit chiar cu o lună mai devreme hainele de iarnă. Zăpada i-a venit fix pe corp în dimineaţa zilei de 27 octombrie, zi în care şi frigul, ba nu FRIGUL s-a făcut comod ca la el acasă. Acum ploaia asta mocănească şi vremea mohorîtă îmi aduc în minte ploile de pe vîrful munţilor, ploile descrise în cărţile lui Medeleanu în care Olguţa, Monica şi Dănuţ se lăfăiau. Cum ar zice Caragiale „Sunt vechi dom’le”!
Sunt veche într-o lume la fel de veche şi în acelaşi timp în continuă schimbare. 

Cvartetul Ad Libitum si cei trei menestreli: Haydn, Stravinski si Borodin

Daca la sfarsitul saptamanii trecute (14 iunie 2012) unii dintre noi (studentii) eram epuizati din cauza sesiunii, concertul Cvartetului Ad Libitum de la Filarmonica din Iasi a venit precum o briza revigoranta a Marii Negre. Prin intermediul acestuia, membrii Cvartetului (cu care ati devenit familiarizati deja) au lansat in Iasi primul lor album in noua formula, intitulat „Primus”. Obisnuita fiind de la concertele anterioare cu Beethoven, Sibelius si Mozart, cei trei compozitori pe care i-au abordat au fost de-a dreptul uluitori! Joseph Haydn a fost precum linistea dinaintea furtunii, cu suieraturi melodice de vant, cu valuri line, ca mai apoi aceasta acalmie sa fie zdruncinata de nebunia dezlantuita a creatiei lui Igor Stravinski, rolul de barca salvatoare revenindu-i lui Alexandr Borodin.
Cvartetul Ad Libitum
Asa cum probabil v-ati obisnuit, violoncelistul Cvartetului, Filip Papa, mi-a explicat in randurile ce urmeaza cum sta treaba cu acele ciupituri violente ale coardelor, mi-a vorbit despre un duel muzical si despre evolutia lor ca grup din februarie pana acum cu Alexandru Tomescu ca prim violonist. 
 
 
„Aceasta lucrare de Stravinski este simplitatea absoluta, are cateva efecte foarte bine scrise prin care reuseste sa aduca un univers fantastic” 
  
Giorgiana Astefanei: A fost foarte interesanta simbioza creata intre Haydn, Stravinski si Borodin! Pe tot parcursul concertului am avut impresia ca sunt prinsa intr-o furtuna pe mare, ce s-a domolit cu un final apoteotic. Borodin (Cvartetul nr. 2 in re major) mi-a dat impresia de apus pe mare. Crezi ca era publicul pregatit pentru Stravinski?
Filip Papa: In general publicul iesean ar trebui sa fie pregatit pentru o muzica ca a lui Stravinski, Shostakovich sau compozitori care de altfel sunt moderni. Spre exemplu, piesa lui Stravinski este scrisa acum aproape 100 de ani, ea este o piesa aproape clasica, ce ar trebui sa intre intr-un repertoriu clasic cum sunt cvartetele de Bela Bartok, primele fiind compuse in 1911 in aceeasi perioada urmand pana in 1940 si ceva. Este o muzica fantastica, atunci a fost pentru prima data cand muzica a fost scrisa in aceasta maniera. Este o incercare si un experiment ce se pare ca a schimbat istoria componistica muzicala. Sunt piese compuse atunci, dar care astazi sunt la fel de moderne.
G.A.: Chiar in pauza din timpul concertului cand ati lansat albumul „Primus” i-ai pus pe melomani sa se gandeasca la cat de moderne sunt, mai ales ca peste doi ani implineste centenarul.
F.P.: Da, peste doi ani se-mplinesc 100 de ani de la compunerea acestei lucrari. Nu trebuie sa ne speriem! Astazi lucrarile compuse de catre compozitori moderni contemporani suna la fel doar ca au un limbaj mult mai complicat. Ei complica foarte foarte mult cu niste notatii tehnice, in asa fel incat cand deschizi partitura zici „Doamne Dumnezeule asa ceva nu se poate canta niciodata! Este mult prea greu, mult prea complicat!”. Iti ia un timp enorm ca sa descifrezi aceasta partitura, ca mai apoi sa observi ca muzica moderna este foarte simpla, nu este nimic complicat.
G.A.: Publicul empatizeaza cu muzica moderna contemporana?
F.P.: Sunt publicuri care sunt pregatite si sunt festivaluri de muzica moderna, contemporana la care vine un public special. Eu zic ca noi – prin integrala cvartetelor de Bela Bartok care s-a cantat pentru prima data in Iasi – am inceput sa obisnuim publicul cu acest gen de muzica si trebuie sa aducem si noi si orchestra macar la doua concerte cate-o lucrare in acest stil modern, tocmai pentru ca antiteza muzicii moderne cu muzica de Haydn sau Borodin sa faca reprezentatia mai savuroasa.
Alexandru Tomescu,
vioara I
G.A.: Daca imi amintesc bine Alexandru Tomescu a cantat ceva de Bartok la inceputul lunii martie a anului acesta.
F.P.: Da, a cantat Concertul nr. 2 de Bela Bartok, care este un concert celebru si de o complexitate absolut geniala, insa aceasta lucrare de Stravinski este simplitatea absoluta, are cateva efecte foarte bine scrise prin care reuseste sa aduca un univers fantastic.
G.A.: Muzica lui pare a fi rupta din filmele horror, prin acea ciupire violenta a coardelor, am ramas placut impresionata de „puterile” pe care le detine un instrument cu coarde!
F.P.: Prima piesa cantata evoca un dans cantat de un menestrel dintr-o epoca medievala unde prima vioara are o indicatie „sur la touche”, adica pe tastiera si in toata lungimea arcusului in piano, astfel incat vioara sa nu sune a vioara. Suna foarte infundat si ciudat precum un instrument arhaic, sa zicem ca o viela, in timp ce vioara a II-a are niste interventii in fortissimo foarte violente, ca un caine care latra, e ceva acolo care te sperie. Urmeaza viola care are niste pizzicati (pizzicato) in nuanta de mezzoforte, foarte ciudate ce vor sa aduca cu un instrument de percutie si violoncelul care este ca o toba mare, sparta si falsa ce are nuanta de forte. Fiecare instrument are o nuanta diferita, adica noi cantam pe patru planuri diferite ca intensitate si din acest motiv sunt foarte bine puse in evidenta fiecare dintre voci, poti sa le individualizezi perfect pe parcursul unei reprezentatii.
 
„Haydn insusi spunea ca o tema adevarata trebuie sa poate fi interpretata fara acompaniament si toata lumea sa-si dea seama de frumusetea ei si de cum suna ea in fapt.”
 
G.A.: Am ramas putin dezamagita de aceasta data din cauza faptului ca foarte multe scaune au ramas goale. Avand in vedere ca albumul „Primus” a fost foarte bine receptat in tara si a primit o multime de cronici pozitive, la Iasi evenimentul nu a atins poate nici pe jumatate anvergura pe care a avut-o in Bucuresti, spre exemplu. E totusi orasul natal al Cvartetului.
F.P.: Putem pune acest mic insucces al concertului pe seama mediatizarii. Pentru evenimentul din Bucuresti, lansarea acestui compact disc de pe 22 aprilie, au fost lipite in oras 10 000 de afise si evenimentul a fost mediatizat intens cu cel putin o luna inainte pe toate canalele media. In plus oamenii au fost invitati sau mai bine spus, s-a intrat pe baza de invitatii, nu au fost puse in vanzare bilete la vreo casierie ci au fost facute invitatii contra cost. Au existat si invitatii pentru care s-a platit spaga (rade), adica s-au cumparat la pret dublu cu 200 de lei in loc de 100 de lei cat a costat o invitatie. In momentul in care noi sustinem un concert la Iasi, Filarmonicii ii revine sarcina de a se ocupa de mediatizare. Avand un spatiu limitat de afisaj este normal sa fie foarte greu sa faci un eveniment de genul acesta cunoscut. Cu toate acestea, multumesc publicului care dupa parerea mea, sub auspiciile acestei calduri si finalului de stagiune, zic ca a fost suficient. Oricum, a fost la concert exact cine trebuia sa fie!
Serban Mereuta,
vioara a II-a
G.A.: Cum de nu ati cantat ceva de pe album, dat fiind ca ati lansat acum albumul „Primus” in noua formula?
F.P.: Pentru ca albumul pe care l-am lansat este de fapt primul nostru concert pe care l-am avut la Iasi, de asta nu am cantat nimic. Sigur ca, in locuri in care nu am cantat acest album ci l-am lansat la Sibiu la Bucuresti, am dat la bis cate-o bucatica din una dintre lucrarile pe care le avem pe album.
G.A.: In ceea ce priveste partea in care ati interpretat Cvartetul in FA major op. 3 nr. 5 de Haydn, acesta m-a dus cu gandul la Concertul in SOL major pentru vioara si orchestra sustinut de Eugen Sarbu in aprilie, poate datorita jovialitatii si impecabilitatii interpretarii lui.
F.P.: Ai facut o paralela foarte buna intre aceste doua lucrari, nu stiu cum ti-a iesit, dar chiar este extraordinar! Aceste doua lucrari Concertul pentru vioara in sol major si Cvartetul op. 3 nr. 5 al serenadelor sunt foarte asemanatoare, deoarece au partile lente ca niste niste arii. Ele pot fi cantate de sine statator cum a facut Eugen Sarbu, sau cum oferim noi doar Serenada deseori la bis. Sunt niste lucrari concepute in jurul unor parti superbe. Haydn insusi spunea ca o tema adevarata trebuie sa poate fi interpretata fara acompaniament si toata lumea sa-si dea seama de frumusetea ei si de cum suna ea in fapt. De exemplu, Beethoven nu are aceste caracteristici de asta el a si fost criticat ca este compozitorul care nu a scris teme muzicale, desi mi se pare o aberatie sa spui asa ceva despre el! Pe de alta parte, daca iei o tema dintr-un cvartet de Beethoven, daca nu ai armonia, nu-ti sugereaza nimic, ea nu este o arie, o tema pe care sa o poti fredona pe strada. Ea doar acompaniata de instrumente, de orchestratie iese in evidenta, iar in momentul acela iti dai seama ca este o tema.
G.A.: Acea ciupire la Stravinski ce procedeu muzical defineste? Mi s-a parut extraordinara!
F.P.: Pizzicato. Coarda se ciupeste cu degetul si are un sunet mai pregnant, mai percutant imitand un instrument de percutie. A existat si o ciupire la sfarsitul partii a doua care are si o plesnitura la mijloc, adica coarda este ciupita de jos in sus in plan vertical si cand revine atinge tastiera (partea de lemn a instrumentului) pe care cantam cu degetele, producand o plesnitura foarte puternica. Acest pizzicato se numeste pizzicato bartokian, a fost inventat de Bartok dupa ce a fost compusa aceasta piesa. Deci, acest pizzicato l-am introdus eu acolo, nu a fost scris de Stravinski. Mie mi s-a parut ca se potriveste mult mai bine si ca socheaza mult mai mult si atunci mi-am permis sa interpretez un pizzicato bartokian. Cred ca Stravinski s-ar fi bucurat daca ar fi auzit.
G.A.: In seara aceasta am simtit ca violoncelul a fost foarte bine pus in valoare, nu stiu de ce dar parca a dominat cvartetul.
F.P.: Pentru ca in cvartetul de Borodin el este pus in valoare formidabil de catre compozitor prin melodica lui definitorie, dar exista si o alta explicatie. Adrian Berescu avea un stil extrem de subtil, nu se putea pune nimeni cu el, n-aveai cum sa-l ajungi. El se exprima pe instrument de o normalitate iesita din comun in asa fel incat te subjuga prin aceasta sensibilitate si nu aveai nevoie sa demonstrezi nimic celorlalti. Alexandru are un alt tip de personalitate, una dominatoare, el vrea sa-si puna in evidenta expresivitatea debordanta iar in momentul in care il ai alaturi, esti obligat sa faci si tu acelasi lucru, pentru ca daca nu, devii subsidiar ceea ce intr-un cvartet nu se poate.
G.A.: Imi pare a fi un fel de duel…
F.P.: Exact, poate fi numit un fel de duel muzical. Acest lucru nu conduce decat spre un alt fel de interpretare pe care cred ca colegii nostri care ne-au ascultat atata timp in formula veche si acum ne asculta de destula vreme cu Alexandru Tomescu isi dau seama, fiecare in sinea lui, de turnura pe care a luat-o personalitatea Cvartetului Ad Libitum de la venirea lui Alexandru. Sigur s-a schimbat! Eu, impreuna cu Alexandru am cantat si avem si un disc impreuna inregistrat cu dublu concert de Brahms in care se-ntampla acelasi duel: eram la Bucuresti el canta cu vioara Stradivarius, dominand extraordinar si care pe parcursul concertului se upgradeaza, suna din ce in ce mai bine. In cazul in care nu ai si tu un instrument de o valoare cat de cat apropiata nu-ti ramane decat sa apelezi la expresivitate.
 
„Acum Alexandru Tomescu vine, isi aduce personalitatea lui, noi ne asezonam cu el, el se asezoneaza cu noi si rezulta ceva care este putin diferit ca inainte”
 
Bogdan Bisoc,
viola
G.A.: Stiu ca inainte aveati un repertoriu de cateva sute de lucrari, avand in vedere ca pana acum i-ati cantat pe Beethoven, Sibelius, Haydn, Stravinski, Borodin, Mozart lucrarile carui compozitor urmeaza a fi interpretate si cum le alegeti?
F.P.: Repertoriul Cvartetului Ad Libitum facut in 25 de ani probabil ca nu-l vom recupera niciodata si din acest motiv nu pot spune ca sunt trist, chiar sunt bucuros. Intr-un repertoriu de aproximativ 300 de lucrari pe care le-am interpretat, probabil ca sunt cel putin 100 pe care dupa ce le-am cantat as fi vrut sa nu le mai cant vreodata. Spre exemplu, Cvartetul Amadeus dupa 30 de ani de activitate isi permiteau sa nu mai cante decat Haydn, Beethoven, Mozart, Schubert si Brahms, ei nu mai cantau Borodin. Isi permiteau sa interpreteze doar lucrarile acestor titani.Pot sa spun ca in urmatorii doi ani vor fi reluate cvartetele de Ravel, Brahms, toate cvartetele de Beethoven, vrem sa refacem integrala cvartetelor de Beethoven, de Mozart, o parte din cvartetele de de Schubert cu „Fata si moartea” care este probabil cea mai frumoasa lucrare ce s-a scris vreodata!
G.A.: In primul nostru interviu, mi-ati spus ca vreti sa reveniti pe scena romaneasca pe usa din fata? Cat de bine s-a intamplat acest lucru?
F.P.: Eu cred ca a fost foarte bine si din punctul de vedere al nostru si din punctul de vedere al muzicienilor, al criticilor si al publicului, adica in aceasta jumatate de an dupa ce am pastrat un moment de cateva luni de reculegere am realizat lucruri in plan mediatic si in plan interpretativ remarcabile, dar in primul rand in media, in a ne face cunoscuti publicului din tara. Noi nu am marsat pe acest lucru in vechea formula pentru ca aveam o oarecare demnitate, mi se pare ca la un moment dat, prost inteleasa de catre noi, aceasta demnitate de a nu te duce sa cersesti si sa te milogesti „dom’le vreau si eu sa cant la Bucuresti”, pentru ca era normal sa cantam la Ateneu, la Sala Radio, dar nu ne chema nimeni. Nu vroiam sa ne bagam in seama, eram cunoscuti in strainatate cantam acolo si, ca atare, eram foarte multumiti. Acum am reusit sa avem acest succes in plan media nu cersind, ci fiind chemati, datorita lui Alexandru Tomescu, care era deja cunoscut in aceasta lume si deodata Cvartetul Ad Libitum a inflorit. Pe usa din fata eu ma refeream in plan interpretativ, al cantatului pur la instrument, eu stiu cel mai bine cat de bine cantam acum, cat de mult am recuperat sau cand vom recupera 100% ceea ce am pierdut. Eu stiu cel mai bine treaba asta, pe care nu o voi spune nimanui. In sufletul meu stiu exact ceea ce se petrece!

G.A.: Exceptand turneul din Olanda pe care l-ati avut in toamna, stiu ca in vara va urma un turneu din acesta prin tari straine, unde ar fi publicul mai pretentios? Mai ales ca si inainte cand traia Adrian Berescu, voi ati avut astfel de turnee in strainatate? 
F.P.: In Olanda, unde am efectuat deja un turneu cu Alexandru si am fost foarte bine primiti. Oamenii nu-si dau seama daca acum noi cantam mai bine sau mai prost decat cu Adrian, nu-si poate da seama nimeni de asta si aici nu ma refer numai la publicul neavizat. Problema lor este daca le place sau nu. Si le-a placut.

G.A.: Sa-nteleg ca nu s-a schimbat cu nimic felul in care cantati inainte cu Adrian Berescu cu cel de acum? 
F.P.: Schimbarea primului violonist intr-un cvartet este cel mai simplu de realizat. Daca ar fi fost vioara a doua, viola sau violoncelul asta ar fi destabilizat intr-un mod dramatic cvartetul, pentru ca acest motor al cvartetului este format din aceste instrumente, in special din vioara a II-a si viola. Daca unul dintre cele doua ar fi inlocuit ar fi teribil de greu de refacut, motorul nu ar mai functiona niciodata, daca nu ai aduce un instrumentist care sa aiba o experienta similara intr-un alt cvartet, nu ai mai putea sa refaci o asemenea perfectiune. Acum Alexandru Tomescu vine, isi aduce personalitatea lui, noi ne asezonam cu el, el se asezoneaza cu noi, rezulta ceva care este putin altfel ca inainte, dar cu aceeasi perfectiune tehnica. Nu vom canta niciodata la fel, asa cum cantam cu Adrian, asa ceva nu se poate! Trebuie sa canti dupa personalitatea primului violonist.

Cel mai greu lucru pentru om, care este o creatie divina, unica, este sa faca doua lucruri identice. De aceea actul de creatie este unic, plus intuitia care te face sa canti intr-un fel creativ. Lasa-ti intuitia sa zboare si canta o data cu ea, spontan, diferit. Aceasta spontaneitate va face ca actul muzical sa fie unic.

Interviul poate fi vizualizat si pe site-ul AltIasi accesand urmatoarea adresa: http://www.altiasi.ro/muzica/cvartetul-ad-libitum-si-cei-trei-menestreli-haydn-stravinski-si-borodin

Interviu cu actorul din "Nunta in Basarabia", Vlad Logigan


Vlad Logigan sau Vlad, tanarul mire bucurestean din filmul „Nunta in Basarabia” este mult mai legat de Iasi decat ne-am fi inchipuit noi. Cu imaginea unui dirijor cu bagheta in mana si cu parul tuns periuta in cele 90 de minute, dar cu o bentita galbena ce-i tine strans parul rebel in momentul discutiei noastre, acesta se mandreste ca e moldovean, regretand doar ca sunt prea „putintele si timide” evenimente culturale in orasul in care s-a nascut si in care s-a indragostit de teatru. A facut parte din prima generatie care a terminat sectiunea de Teatru de la Colegiul National de Arta „Octav Bancila” din Iasi, a intrat primul la trei universitati de teatru din tara, a facut doi ani intr-unul, iar de patru ani le preda studentilor de la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „Ion Luca Caragiale” (UNATC) din Bucuresti tehnici actoricesti.
 
„Improvizatia este foarte folositoare actorului in repetitii pana gaseste floricelele de care are nevoie”
Giorgiana Astefanei: Fa-mi te rog o copie nelegalizata a buletinului tau.
Vlad Logigan: Eu sunt Vlad, un baiat din Iasi, care a facut actorie. Am fost prima generatie de teatru de la Liceul de Arte „Octav Bancila”.
 
G.A.: Daca nu ai fi intrat la actorie, ce ai fi facut?
V. L.: As fi dat din nou, actoria a fost si planul B, si C si-asa mai departe. Eu sunt foarte concret in discutii si in general. Am stat si m-am gandit ce as putea face sa nu ma urasc peste zece ani, o meserie care inca sa-mi placa. Sigur ca-mi si place; nu zic ca o fac de nevoie, Dumnezeule!
 
G.A.: Cat de importanta este vocea in meseria aceasta?
V. L.: Foarte importanta! Vocea si corpul sunt instrumentele cu care actorul opereaza. Daca nu ai voce misto sau lucrata – la fel ca si corpul – e ca si cum ti l-ai imagina pe Mozart, sa zicem, cantand la o pianina dezacordata. Cam asta e: pianina acordata sau dezacordata e vocea si corpul la actor.
 
G.A.: Cum poate fi un actor curajos, cand exista o anumita frica inainte de spectacol? 
V. L.: Sunt mai multe chestii, frica de a te arata pe scena nu-si prea are sensul, pentru ca la teatru oamenii care vin sa vada spectacololele nu stiu ce am repetat. Adica si daca uit o replica (nu mi se intampla, dar sa zicem), ei nu stiu ca acolo nu aveam o pauza in care stau si beau apa incercand sa-mi amintesc replica. Improvizatia e ceva pe tema, ca si la jazz. Ai tema si improvizezi pe ea si in general improvizatia este foarte folositoare actorului in repetitii pana gaseste floricelele de care are nevoie. Legat de frica, am auzit de la niste actori mai batrani o poveste legata de Toma Caragiu care era foarte foarte emotionat si transpira inainte de spectacole, pana la un moment dat cand a inceput sa-si spuna singur: „Frica? De cine sa-mi fie mie frica?” si pana la urma asa este, deoarece oamenii nu au venit sa te manance, ei au venit sa vada ceea ce tu le-ai pregatit.
 
G.A.: Si totusi, atunci cand ti-e frica ai curajul de a o recunoaste?
V.L.: Da. Dar nu stiu daca tine de curaj sa recunosti cand iti este frica, ci de sinceritatea ta. Nu mi-e frica sa recunosc cand mi-e frica.
 
 
„O societate se simte ca o duce bine economic in momentul in care pe plan cultural se intampla mai multe lucruri”
 
G.A.: In teatru ti-au revenit diverse roluri (criminal, orb); ai simtit ca publicul nu a empatizat cu spectacolul in care ai aparut?
V.L.: Nu prea am patit asta, slava Domnului! Nu cred ca din cauza faptului ca as fi eu autist, ci pentru ca pana acum cred ca spectacolele au fost ok. Am avut norocul sa nu nimeresc inca in spectacole atat de proaste, in sensul ca nu s-au legat lucrurile intre regizor si actori, intre actori si text si nu a iesit asa cum trebuia. A fost ok pana acum.
 
G.A.: Ai terminat Artele in Iasi, iar de cativa ani te-ai stabilit in Bucuresti, unde esti actor si asistent la UNATC. Avand in vedere ca ai fost primul la toate cele trei universitati la care ai dat admitere (Bucuresti, Cluj si Iasi), de ce nu ai ales sa studiezi in orasul tau natal?
V. L.: As fi vrut sa fiu aici, dar in Bucuresti sunt si mai multe teatre, acolo se fac si filmele, si serialele. Acolo e nucleul. In plus, acolo imi doream, pentru ca se-ntamplau mai multe lucruri pe planul acesta actoricesc.
 
G.A.: Daca ar fi sa ti se acorde un rol in Iasi, l-ai accepta?
V. L.:
Probabil ca da, dar mi-as dori sa fie intr-o conjunctura favorabila. Adica cu cativa actori misto. Daca regizorul, textul, actorii mi se par ok si cred ca avem ceva de spus impreuna, atunci nu conteaza unde, la Teatrul National sau ba.
G.A.: Spune-mi care este actorul preferat de aici.

V.L.: Teo Corban este favoritul meu dintre actorii din Iasi. Mai sunt si altii, dar de el imi place cel mai mult, vorbesc foarte serios! Atat pe teatru, cat si pe film. Vezi ca in ultima vreme a facut niste filme foarte frumoase si e un actor de mare calibru, care pentru moment inca e aici. Mi-e ca vi-l fura astia din Bucuresti, ca e bun (rade).

G.A.: Cum e vazuta viata culturala ieseana in capitala?
V.L.:
 Micuta, plapanda asa, putintica si timida. Sunt iesean si ma mandresc cu asta. Stii, eu cand eram prin liceu exista sintagma asta „Iasul, capitala culturala”… nu mai e reala in zilele astea. Imi doresc lucrul asta pentru orasul meu, dar pentru moment nu e nici in ceea ce priveste evenimentele, nici proportia lor; sunt inca micute. Nu stiu a cui e vina sau de cine tine sa se intample lucrul asta, nu ma pricep la asta, eu doar observ. Nu exista un festival de teatru, de film puternic. Teatru in locuri neconventionale, in baruri, puburi, in Baia turceasca stiu ca se face, dar sunt spectacole putintele si timidute. Uite, in Budapesta sunt peste 200 de locuri care gazduiesc spectacole de teatru si aici numar si teatrele de stat, dar si pe cele particulare, si pe cele underground… Si Bucurestiul e sub Budapesta la treaba asta! Probabil din cauza chestiei economice romanii inca se gandesc la „bai, ce mananc maine, cum imi platesc chiria, cum imi platesc imprumutul la banca etc.”. O societate se simte ca o duce bine economic in momentul in care pe plan cultural se intampla mai multe lucruri. Uita-te si tu la Romania interbelica, cati scriitori misto am avut atunci, cate opere s-au scris, cate, cate, cate? Dar si economic o duceam bine, ca pretul graului pentru Europa se stabilea la Braila.

G.A.: Asta inseamna ca Bucurestiul ar trona pe podiumul oraselor din Romania cu cele mai multe evenimente culturale.
V. L.:
Da, pentru ca e mai mare, in primul rand, dar vad ca si Sibiul vine tare din spate, iar Clujul incearca sa nu ramana in urma si imi doresc asta foarte tare si pentru Iasi. Trebuie!



„Botezul la Moscova si divortul in Romania.”


G.A.: Te-ai nascut si ai crescut in Moldova. Iti folosesc radacinile de moldovean in meseria de actor? Prin ce se diferentiaza un moldovean fata de alti actori din alte zone?
V.L.:
Mi se pare ca moldovenii sunt cei mai multi actori ca numar. S-ar putea sa gresesc, dar cred ca peste jumate din actorii cunoscuti, mari si tari sunt moldoveni sau cu radacini in Moldova. Nu stiu de ce se-ntampla asta. Cred ca aici suntem mai inclinati spre visare, oamenii sunt mai buni, au putin mai mult bun-simt, mai multa naivitate si asta ii face sa viseze mai mult si care viseaza mai mult e mai aproape de teatru, ca pana la urma teatrul poate fi asta – un vis, o poveste. Cred ca sunt mai lirici moldovenii. Dat fiind ca si predau, vad ca multi studenti vin din zona Moldovei sau au o mama, o bunica, au radacini aici.
 
G.A.: Se constata o tot mai mare prezenta de filme romanesti la festivalurile importante de peste granita, cele mai multe dintre ele reprezentand conditia romanului din societate („Aurora„), vorbind despre starea insalubra a spitalelor („Moartea domnului Lazarescu„), coruptie („Ultimul corupt din Romania„), droguri („Tanti‘). „Nunta in Basarabia” a fost destul de bine primit in strainatate si totusi nu a fost facut pentru asa ceva. Insusi CTP a spus ca „astfel de filme fac coloana vertebrală a unei cinematografii profesioniste”.
V.L.:
A spus el asta? Nu stiam. Dragut din partea lui, asta inseamna ca i-a placut. Mie unul mi-a placut foarte mult cand Nap a spus ca nu vrea sa faca un film de festival. Un film de festival inseamna ceva elitist, pentru care cei mai multi oameni n-or sa mearga la cinema sau or sa spuna „mda, nu prea am inteles”. Mi-a placut ca si-a propus un film normal. Nu l-a gandit pentru un premiu, nu l-a gandit sa fie minimalist, l-a gandit normal, sa ne putem uita si eu, si mama, si bunica si cat de cat sa ne placa. Plus ca e comedie si asta iarasi e pe sufletul meu.
 
G.A.: Ai avut si alte propuneri de a juca in filme? Sincera sa fiu, ma asteptam sa te vad in „Portretul luptatorului la tinerete” cu Alex Potocean, Constantin Dita, Razvan Vasilescu, Mihai Bendeac, Dan Bordeianu, Mihai Constantin si altii..
V. L.:
Era cat pe ce sa fiu, dar s-au suprapus filmarile. Nu am putut sa merg la proba, deoarece urma sa-ncepem cu „Nunta in Basarabia„. Eu aveam o premiera si la „Metropolis” atunci si eram toata ziua in teatru si am ratat proba, dar mi-au transmis ca le pare foarte rau ca nu am ajuns… E foarte bun filmul ala, mi-a placut foarte mult.
G.A.: Sunt doritori ai unei a doua parti a filmului: Cumatrie in Basarabia sau Nunta in Basarabia 2. Totusi, o Nunta in Romania nu ar fi mai viabila?
V.L.:
Nu stiu, vom vedea. Botez la Moscova, Divort in Romania… nu stiu (rade).

Actoria – o joaca de copii cu doctori, doctorite, papusi si injectii
G.A.: Pentru tine ca om ce este fericirea?
V.L.:
Uoa… nu stiu. Habar nu am. Daca as sti ce e fericirea, as putea analiza daca sunt. Sunt bucuros, sunt multumit, chiar fericit mi se pare ca nu e nimeni pe planeta asta, doar incercam. Tindem spre ea, nu stiu daca si ajungem.
G.A.: Exista spectacole care ti-au ramas la inima, eventual ale altor actori?
V.L.:
Uite, am vazut ca la Bulandra se joaca „Ingropati-ma pe dupa plinta” cu Mariana Mihut si cu Marian Ralea, in regia lui Kordonski (n.r. Yuri Kordonski, regizor rus) si e un spectacol absolut fabulos, mi-a placut enorm. Il recomand tuturor, sa se duca de cate ori pot.


G.A.: La „Cantareata cheala” esti asistent de regie la fel si la „Croitor de dame”. Ti-ar placea sa fii regizor?
V.L.:
E doar un titlu. E vorba de studentii de la UNATC si anul care termina impreuna cu profesoara la care eu sunt asistent. Trebuie sa facem cate un spectacol, doua de licenta si au trecut acolo pe afis „asistent de regie”, dar sunt mai mult indrumator, nu e vorba de regie. Nu mi-ar placea sa fiu regizor, pentru ca nu ma pricep la asta si nu fac lucruri la care nu ma pricep. Stii cum e instalatorul roman care iti repara si priza, iti mai face nu stiu ce si pe niciuna bine. Ei uite, evit asta.
G.A.: Unii actori spun ca se identifica cu personajele lor sau ca, pentru a juca cat mai bine rolul distribuit, incearca sa se identifice cu el, insa eu cred ca daca ar fi asa, spectacolul nu ar mai avea sfarsit, iar actorul ar cadea in prapastia acelui rol. Tu cum faci?
V.L.:
Nu intri in pielea nimanui, ca Hamlet nu exista, e un text pe o foaie. Nu poti intra in pielea unui text de pe o foaie. Nu s-a intalnit nimeni cu Hamlet la paine. E ca o joaca. Stii cum se joaca copiii de-a doctorul si doctorita si fac injectii la o papusa, ei asta e si actoria, numai ca e cu mai multe reguli si mai bine construita, dar la un nivel incipient seamana cu asta. Si acuma daca, de exemplu, ne-am juca, iar joaca ta e sa fii suparata si stai suparata o dupa-amiaza intreaga, dupa aia la noua jumate cand sunt aplauzele iti vine greu deodata sa fii super bucuros. Iti trebuie o jumate de ora sa treci din nou la starea ta, cam asa e cu conditia asta de personaj.


G.A.: Esti invidios cand vezi un spectacol reusit realizat de colegi de-ai tai sau de actori mai mari?
V.L.:
Nu, chiar ma bucur! Asta inseamna ca am cu cine si ca voi avea sansa peste un an, doi, trei sa fac ceva misto cu oamenii aia. E bine cand se-ntampla lucruri bune in spectacole interesante, actori in roluri fabuloase, cu cat mai mult, cu atat inseamna ca la un moment dat o sa am si eu sansa sa particip la unul din ele.

G.A.: Cata insemnatate are perfectiunea in viata cotidiana?
V.L.:
E un musai! De atins probabil ca nu se poate. Dar daca nici nu incerci sa atingi perfectiunea, atunci nu mai ramane nimic. Perfectiunea mi se pare un motiv foarte bun pentru a-ti starni drumuri interesante, dar mai importante sunt drumurile decat motivul, de a te ambitiona, de a incerca, de cauta. Motivul in sine nu e important, ci cautarea.

 

Alexandru Tomescu, vrajitorul viorii Stradivarius

Nascut intr-o familie de muzicieni, Alexandru Tomescu a cunoscut timpuriu partiturile compozitorilor clasici

si romantici ale caror lucrari se canta pe scenele intregii lumi. Daca in ultima vreme numele sau este aproape sinonim cu vioara Stradivarius, iar timpul nu-i mai este prieten demult, putinul pe care-l are liber si-l imparte in lucrurile care-i fac placere: fotografia, muzica rock sau comunicarea interumana. Cu vioara in dreapta lui, intr-un mediu saturat de note muzicale, violonistul se incrunta, rade, gesticuleaza, viseaza si asemeni lui Enescu afiseaza un patriotism demn de urmat, cea mai mare dorinta a sa fiind de schimbare si promovare a muzicii clasice romanesti.

 
„Unui om care alege sa stea intr-un loc ii va placea sa lase dupa el ceva semnificativ, ceva care sa dea un sens existentei copiilor lui”
Giorgiana Astefanei: V-ati intors in Romania sa aduceti muzica in sufletul fiecarui roman si nu ati ramas acolo unde artistii sunt tratati ca artisti din toate punctele de vedere. De ce?
Alexandru Tomescu: Noi suntem obisnuiti sa folosim niste cuvinte care au deja in ele insele un sens “ne intoarcem”. Adica, venirea in Romania este o intoarcere este un pas inapoi, pentru mine a fost un pas inainte, fiindca am venit aici ca sa fac treaba. In Romania sunt foarte multe lucruri de facut si m-am gandit ca cineva trebuie sa se apuce de ele. Dupa ce am luat contact cu Occidentul am gasit mult mai interesanta partea de afirmare aici in Romania.
 
G.A.: Afisati un patriotism pe care si George Enescu l-a avut.
Alexandru Tomescu: Eu cred ca o tara este ceea ce facem noi din ea. De multe ori noi asteptam un salvator miraculos care sa imparta dreptatea cu sabia in stanga si in dreapta. In ziua de azi schimbarea asta pe care o asteptam si pe care ne-o dorim cu totii vine de fapt din gesturile mici pe care le face fiecare dintre noi in fiecare zi. In clipa in care noi vom face aceasta schimbare de software atunci lucrurile vor functiona altfel, dar nu de un Vlad Tepes avem nevoie. Sigur, romanii au identificat de-a lungul timpului salvatorii, fie ca vorbim de persoane sau natiuni “sa vina nemtii, sa vina turcii, sa vina americanii”, dar cand “sa vina romanii”, nu e vremea lor?  Atunci cand este vorba sa ne aratam calitatile in strainatate suntem chiar foarte buni in foarte multe domenii ingineresti, tehnice pe langa cele artistice suntem de top. Insa atunci cand trebuie sa ne punem aceste cunostinte aici acasa in aplicare nu mai avem acelasi randament, nu mai avem tragere de inima. Sigur poate rasplata financiara nu este aceeasi, dar eu cred ca un om inteligent este capabil sa vada dincolo de acest aspect si unui om care alege sa stea intr-un loc ii va placea sa lase dupa el ceva semnificativ, ceva care sa dea un sens existentei copiilor lui.
 
G.A.: Nu ati fost tentat sa cantati asemeni lui Edvin Marton? Si aici ma refer sa colaborati cu alte formatii, alti artisti, asa cum el a colaborat cu Dima Bilan sau Lou Bega.
Alexandru Tomescu: E adevarat ca in ultima vreme am primit tot felul de propuneri. Cel mai important pentru mine la ora actuala este sa continuu proiectele muzicale pe care le am de facut in urmatorii 5, 10, 20 de ani. Atunci cand va veni momentul voi colabora cu cea mai mare placere cu muzicieni care vin din afara sferei muzicii clasice. Fara a pierde insa din vedere elementul cel mai important pentru mine si anume perfectionarea muzicala.

„Voi aveti o comoara si nu sunteti constienti de ea”
G.A.: La 5 ani ati renuntat la pian din cauza acelei intamplari nefaste si anume ati cazut in cap pe care ulterior ati considerat-o ca fiind un semn. De cand cantati la vioara ati mai primit semne?
 
Alexandru Tomescu: Da, am cazut in cap, dar nu as putea spune ca a fost vorba despre o intamplare nefasta, deoarece in urma ei viata mea a luat o alta turnura, mult mai interesanta si mai palpitanta! Fiecare concert reusit, fiecare om care vine sa-mi spuna ca i-a placut ce a auzit in seara respectiva sunt pentru mine tot atatea semne ca ma aflu pe drumul cel bun.
 
G.A.: In noiembrie se implinesc cei cinci ani de cand aveti in custodie vioara Stradivarius. Clipa in care ati primit-o reprezinta cea mai mare bucurie a dvs.?
Alexandru Tomescu: Pe plan profesional si in ceea ce priveste activitatea mea in Romania a reprezentat un moment de varf. Totuşi vioara, dincolo de toate legendele si misterele ce o inconjoara, este un obiect; relatiile cu oamenii mi se par mult mai valoroase si imi aduc mult mai multa bucurie.
 
G.A.: Vioara Stradivari se afla printre primele cinci viori din lume ca frumusete a lucrului. Ce o diferentiaza fata de celelalte viori?
Alexandru Tomescu: Aceasta apreciere a fost facuta de mai multi lutieri dupa ce au cercetat un catalog editat in Germania ce contine toate instrumentele construite de Stradivari. Spre surpriza mea, obisnuit in Romania cu autodegradarea valorilor, am descoperit ca in strainatate vioara este apreciata cu adevarat. Multi straini mi-au spus: „voi aveti o comoara si nu sunteti constienti de ea“. A fost apreciata la superlativ; nu doar intr-un singur loc, ci peste tot in lume. Este unul din putinele instrumente ale carui parti originale s-au pastrat intacte. Dincolo insa de toate considerentele „tehnice”, adevaratul Stradivari se gaseste in mainile aceluia care canta. Ia un violonist slab pregatit si pune-i in mana un Stradivari; vei observa ca nu se petrece niciun miracol. Magia este in mainile interpretului.
Pentru mine ca violonist, cel mai important aspect este sunetul. Iar vioara Stradivarius are un sunet pe care am inceput să-l cunosc si sa-l cresc inca din 2007. Acesta s-a tot deschis si a castigat in forta si in amploare. Este un proces in plina desfasurare. Sigur ca in 2007 un termen de cinci ani de zile parea unul foarte lung; pe de alta parte, imi dau seama ca acesti ani sunt un inceput; mai am inca multe lucruri de facut cu vioara! Intentionez sa particip din nou la concursul realizat la sfarsitul acestui an pentru a putea continua proiectele muzicale deja incepute.
 
G.A.: La cat timp faceti un control asupra acesteia?
 Alexandru Tomescu: Ori de cate ori este necesar. Tratez orice vioara ca pe o masina de curse. In clipa in care te urci pe scena si vrei totul de la vioara ta, trebuie sa-i asiguri dinainte tot necesarul: sa fie in perfecta stare de functionare, toate mecanismele sa fie perfect reglate, pentru ca in conditiile de solicitare maxima de pe scena, totul sa functioneze perfect. Vioara Stradivari este un instrument foarte solid si stabil. Practic, in acesti cinci ani de zile nu a avut parte de niciun accident, nici macar nu s-a dezlipit.
 
 
„Artistul este intr-o pozitie vulnerabila pe scena”
 
G.A.: Cum este vazuta la Bucuresti viata culturala din Iasi?
Alexandru Tomescu: Din Moldova, categoric este orasul cel mai important si care nu poate lipsi de pe harta nici unui turneu national. Mi-as dori intr-adevar sa fie mai multa deschidere si mai multa flexibilitate, mai multa indrazneala catre proiecte nonconformiste in ceea ce se intampla pe scena culturala a Iasului. Cum a fost turneul Paganini de anul trecut, insotit de proiectii video. Eu cred ca pe scena de concert se pot face experimente. Singura cale de a nu gresi este sa nu faci nimic, asa ca eu sunt gata intotdeauna sa caut ceva nou, sa fac muzica inca si mai expresiva.
 
G.A.: Paganini, Stradivari si Tomescu, un adevarat tunel al timpului, care e Capriciul cel mai “capricios”?
Alexandru Tomescu: Este greu de ales un singur capriciu. Capriciul suprem este acela de a le canta pe toate in aceeasi seara, fara oprire! Si totusi, cred ca mi-a placut in mod deosebit Cimpoiul, capriciul nr. 20.
 
G.A.: Si capriciul personal?
Alexandru Tomescu: (rade) Sa dispun de mai mult timp. In rest, nu imi doresc sa fiu in alt loc fata de unde sunt acum, nici sa fac altceva decat ceea ce fac. Am senzatia ca sunt exact la locul potrivit; as avea insa nevoie doar de o zi un pic mai lunga pentru a implini toate proiectele mele.
 
G.A.: In ce ipostaze intesitatea interioara creste, atunci cand cantati pe scena in fata a sute de spectatori sau in fata catorva persoane intr-o biserica sau intr-o statie de metrou?
Alexandru Tomescu: Orice concert presupune acelasi mod de concentrare artistica. In statia de metrou conditiile nu au fost neaparat dintre cele mai fericite, din cauza zgomotelor si miscarilor care imi distrageau atentia, astfel ca a trebuit sa fiu mult mai concentrat pe ceea ce aveam de facut. Artistul este intr-o pozitie vulnerabila pe scena, fiindca orice tulburare a sunetului reprezinta o navalire in spatiul muzical pe care incearca sa-l construiasca. Nu este necesar sa interzici oamenilor din sala sa tuseasca, astea sunt lucruri care se simt, pur si simplu. Insa este imperios necesar sa construiesti acea atmosfera, acea comuniune cu cei din public, in asa fel incat toti sa-si acordeze simtirea cu a ta, sa ajungem sa simtim la fel. Atunci vom respira cu totii la fel, vom calatori cu totii prin intermediul muzicii in locuri la care nici nu visam.
 
 
„Linia de demarcatie dintre genialitate si nebunie este foarte subtire, de multe ori chiar transparenta”
  
G.A.: V-ati implicat in desfasurarea consursului organizat de Fundatia “Remember Enescu”, care este impactul asupra tinerilor concurenti?
Alexandru Tomescu: Fundatia “Remember Enescu” a fost infiintata de parintii mei in urma cu mai bine de 15 ani. Principalul ei scop este acela de a promova tinerii muzicieni cu varste cuprinse intre 10 si 20 de ani. Activitatea fundatiei vine practic sa construiasca o punte intre perioada de invatare a muzicii, de deprindere a abilitatilor de a canta la un instrument si acel moment de incepere a vietii profesionale, dupa absolvirea Conservatorului. De aceea, concertele organizate de parintii mei sunt foarte indragite de copii si au o cadenta foarte alerta. Din pacate, nu sunt foarte vizibile in media, dar in fiecare saptamana exista cel putin un concert fie in Bucuresti, fie in alt oras din tara. In afara recitalurilor organizate de fundatie, foarte important este si concursul de vioara “Remember Enescu” ajuns la cea de-a XV-a editie. Mai nou, competitia are loc o data la doi ani. Am inceput sa ma implic si eu mai serios in organizare, in atragerea de parteneri pentru concurs, astfel ca la editia precedenta, din 2011, Marele Premiu a constat intr-o suma importanta in bani si, pe langa aceasta, intr-o serie de angajamente solistice la diverse filarmonici din tara, dar si invitatii la festivaluri din strainătate. Acest „pachet” de avantaje oferit castigatorului concursului are exact rolul de a-l ajuta sa demareze o cariera de succes.
 
G.A.: Stiu ca ascultati rock chiar cu volumul dat tare, dar cu frica de a nu va auzi vecinii, care sunt formatiile ce va plac?
Alexandru Tomescu: In masina ascult de obicei orice: Led Zepelin, Pink Floyd. Imi plac oamenii carora nu le e teama sa sparga barierele, cei un pic nebuni; in clipa în care vrei sa inovezi trebuie s-o iei un pic razna (rade). Linia de demarcatie dintre genialitate si nebunie este foarte subtire, de multe ori chiar transparenta.
 
G.A.: Va place si fotografia, ce preferati: portretele sau peisajele?
Alexandru Tomescu: Cele mai expresive si mai greu de realizat sunt portretele, pentru ca trebuie sa construiesti intr-un timp foarte scurt – cateva zeci de secunde sau minute – o relatie cu cel pe care urmeaza sa-l fotografiezi. Expresia pe care el o va oferi va fi de fapt rezultatul relatiei pe care subiectul fotografiei il are cu fotograful. Emotiile pe care acesta din urma reuseste sa le trezeasca in subiectul sau sunt cheia fiecarei fotografii de succes. Este importanta persoana care sta in spatele aparatului de fotografiat, asa cum la fel de mult conteaza violonistul in ale carui maini se afla o vioara.
 
G.A.: Care este sunetul perfect pentru dvs.?
Alexandru Tomescu: Acela pe care il cautam cu totii, acela pe care ai senzatia ca l-ai atins intr-un concert, intr-un moment de inspiratie si pe care nu poti sa-l stapanesti niciodata.
 

“Lipsa unui «acasă» sunt convinsă că nu numai m-ar fi împiedicat să scriu, dar cred că pînă la urmă m-ar fi omorît”


Copilăria și maturitatea gîndirii se-mpletesc în volume de versuri, a cunoscut cenzura lui Nicolae Ceaușescu prin cel mai controversat personaj al operei sale, motanul dictator cu numele de Arpagic prin care era ironizat conducătorul. Talentul i-a fost răsplătit prin numeroare premii naționale și internaționale, printre care se numără: Premiul de literatură pentru copii al Uniunii Scriitorilor (1980), Premiul Internațional „Gottfried von Herder” (1982), Premiul Național de Poezie “Mihai Eminescu” (1997), Premiul Internațional Camaiore (Italia, 2005) și nu numai. Este membru al Academiei de Poezie Stéphane Mallarmé și al Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO), iar în 2009 a primit distincția “Legiunea de onoare în grad de cavaler” în Franța. De asemenea, este fondatoarea Fundației Academia Civică ce se ocupă cu studiul asupra comunismului, prin intermediul căreia a înființat Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, avînd următoarea premiză: “atunci cînd justiția nu reușește să fie o formă
a memoriei, memoria singură poate fi o formă de justiție”.
 
Am întîlnit-o la sfîrșitul lunii noiembrie la București în cadrul Tîrgului de carte „Gaudeamus” de la Romexpo acolo unde Ana Blandiana a prezentat două cărți apărute sub egida fundației pe care o conduce: “Morți fără morminte în Baragan” de Romulus Rusan și “Un procuror incomod” de Florea Olteanu. În momentul de față dorința cea mai mare pe care o are este să redevină scriitoare.
 
 
“Dacă e să rezum ce-aș putea să-mi doresc cel mai mult este să reprezint pentru tinerii din următoarele generații ce-au reprezentat scriitorii pentru mine”
 
Giorgiana Aștefanei: Aveți vreun vis în ceea ce privește Memorialul de la Sighet?
Ana Blandiana: Da, să reușim să facem o echipă suficient de mare și de prestigioasă cu proiectul nostru ca noi (n.r. Ana Blandiana și soțul ei Romulus Rusan) să putem pleca la scris și să-i lăsăm numai pe ei. E un grup foarte serios de tineri istorici, dar din păcate încă se sprijină prea mult pe numele nostru, care e un fel de interfață spre public a ceea ce am făcut, desi în jurul nostru e o întreagă echipă și ne este teamă că retrăgîndu-ne la scris, acesta se va clătina.
 
G.A.: Care e obsesia dvs. ce v-a legat de istorici, deoarece prin ceea ce realizați puteți fi considerată ca fiind și istoric?
A.B.: A tras la cîntar sigur și faptul că atît eu cît și soțul meu am fost copii de foști deținuți politici. Cred că și mai tare a tras la cîntar faptul că după Revoluție, ne-am implicat în viața publică, am înființat Alianța Civică astfel mi-am dat seama încet-încet că nu se poate schimba nimic, fiindcă trebuie să ne schimbăm mult mai din adînc, iar de acolo nu ne putem schimba decît dacă ne înțelegem în profunzime ce-a fost așa cum a fost, ce-a mai rămas din ceea ce a fost pentru că problema asta este. Problema Memorialului Sighet nu este numai aflarea trecutului ci și aflarea reziduurilor acestui trecut din societatea de azi care ne împiedică să mergem înainte. Reziduuri care există în toate celelalte țări din Est. E clar  că societatea totalitară nu a lăsat locul de bunăvoie societății democratice. În toate țările din Est lucrurile sunt foarte complicate pentru că au rămas ca niște sedimente otrăvite pe fundul vasului aceste reziduuri ale societății, ale dictaturilor, ale oportunismului, ale felului în care ne trădăm unii pe alții. Toate astea ne-au făcut să gîndim acest mare proiect de învățare nu numai a ceea ce a fost comunismul, dar și a ceea ce am fost noi, părinții nostri și noi ca urmași ai lor ca produs a acestuia.
 
G.A.: Revenind la statutul dvs. de drept acela de „scriitoare” spuneți că v-a atras “corola de minuni a lumii” a lui Blaga și totuși nu ați bătut la ușa lui.
A.B.: N-am bătut din prea mult respect. Mă plimbam pe strada lui anume, ca să-i vad casa, dar nu pe partea sa ca să nu-l deranjez ci pe cealaltă parte a străzii. Cred că i-ar fi făcut plăcere într-o perioadă în care era izolat și nu publica să vină la el niște tineri să-i spună că-l admiră și că l-au citit. Dar mi se părea că l-am fi deranjat. Același sentiment aveam și pentru Ion Agârbiceanu care stătea destul de aproape.
 
G.A.: Vă gîndeați că veți fi la fel de renumită sau că-i veți ajunge din urmă pe cei pe care i-ați respectat într-atît?
A.B.: Nu există comparație în domeniul asta. Dacă e să rezum ce-aș putea să-mi doresc cel mai mult este să reprezint pentru tinerii din următoarele generații ce-au reprezentat scriitorii pentru mine. Să fiu un element formator în măsura în care pe  mine ei m-au format.
 
„Niciodată nu am fost în stare să mă tîrguiesc la piață pentru un kilogram de roșii“
 
G.A.: “Din oglindă mă privea un trup firav/ Cu claviatura coastelor distinctă” spuneți într-o poezie, cine vă privește acum din oglindă?
A.B.: (rade)În general sunt o ființă care n-are foarte mare legătură cu timpul ca vîrstă, adică țin minte doar cîteva momente în viață în care am conștientizat vîrsta. De exemplu, eram prezentată “cea mai tînără colegă a noastră”, cînd eram printre scriitori și la un moment dat mi-am dat seama în timp că nu mai zice nimeni lucrul acesta și atunci am conștientizat că nu mai sunt. Fac parte din oamenii care nu se schimbă foarte tare. Am avut o clepsidră care a căzut, s-a spart și am lipit-o, dar în urma lipiturii nu a mai curs nisipul. Acum el stă suspendat. Ăsta e sentimentul, că nu e sigur că e de bine încremenirea. Faptul că, mă uit în oglindă și văd o femeie care arată bine deși normal n-ar mai fi așa e ca o formă de încremenire.
 
G.A.: Regretați faptul  că nu v-ați născut la țară, deoarece acolo ar fi rădăcinile mai puternice.
A.B.: Totdeauna am regretat asta. În general copiii născuți la oraș sunt mai puțin fericiți decît cei născuți la țară, pentru că nu cresc în natură le lipsește un anumit timp de libertate, care la sat există, de cunoaștere a plantelor, de intimitatea cu animalele. În sensul ăsta am regretat în primul rînd ca om, iar  în al doilea rînd  ca scriitor. I-am invidiat de-a adevăratelea pe colegii mei, de exemplu pe Ion Alexandru.  Îmi amintesc că l-am invidiat foarte tare, că era născut la sat și că scria despre universul de acolo în timp ce eu la sat mergeam doar în vizită la sora mamei.
 
G.A.: Așadar, ați avut mai multă inspirație cît timp ați stat în Comana?
A.B.: Asta după cutremurul din ‘77 unde pînă atunci am stat la bloc. Soțul meu a scăpat ca printr-o minune de sub dărîmături și pînă să reușim să avem din nou un apartament în care să stăm în București, am închiriat o casă în Comana, pentru că am avut un apartament tot la etaj și soțul meu nu a mai intrat ani de zile în casă cu etaj. Din punct de vedere scriitoricesc am avut rezultate foarte bune. Am fost interzisă, dar la țară se simțea mai puțin, era mai suportabil lucrul acesta decît în București. Ca sa  nu mai spun că am mîncat din propria cultură, era o mîndrie absolută. Niciodată nu am fost în stare să mă tîrguiesc la piață pentru un kilogram de roșii sau eu nu aș fi vîndut unul nici pentru o avere.
 
“Cu cît eram mai interzisă cu atît mă citeau mai tare”
  
G.A.: Știm cu toții că viața dvs. literară a fost destul de tumultoasă, dacă v-ați opri la un anumit moment pe care să-l individualizați care ar fi acela?
A.B.: Cînd am fost interzisă în anii ‘80 mă cunoștea toată lumea, se solidariza cu mine în secret. Mi-era teamă că pot să pățesc ceva, dar nu ma îndoiam de valoarea mea. Ăsta a fost un moment foarte dramatic. Unul pozitiv a fost de exemplu, cînd eram pe strada Buzești, iar un funcționar de la Uniunea Scriitorilor a traversat strada ca să-mi spună că s-a primit un anunț prin care se relevă că am luat Premiul Herder. Era premiul pe care l-a luat Arghezi, a fost primul român. Era ceva atît de extraordinar, eu aveam 30 și ceva de ani și pentru mine era un premiu pentru octogenari. Chiar și pînă astăzi am rămas cea mai tînără premiantă, deoarece din cînd în cînd mă interesez dacă mai sunt eu cea mai tînără premiantă.
 
G.A.: Tatăl dvs. era în închisoare, știa că fiica lui este poetă?
A.B.: Am fost interzisă pînă a ieșit tata din închisoare. Știu de la un fost coleg de celula de-al lui, că erau în Balta Brăilei închiși și se-ntorceau de la lucru. Era toamnă și bătea vîntul foarte tare. Acesta a adus o zdreanță de ziar în care era o antologie a tinerilor poeți cu cîte o poezie. În cronica respectivă exista o listă de nume apărute în antologie și era și “Ana Blandiana”, iar tatăl meu a spus “Doina scrie poezii, s-ar putea să fie ea pentru că Blandiana este satul soției mele”, ceea ce a fost o intuiție corectă.
 
G.A.: De ce nu v-ați stabilit în străinătate, dat fiind că acolo sunteți “mai scriitoare” decît la noi?
A.B.: Acum pur și simplu nu am timp. Înainte nu mi-a dat niciodată prin minte să rămîn. De cîte ori întîlneam prieteni din exil și cînd plecam, mă conduceau la gară, iar la despărțire plîngeam și mi-era milă de ei că rămîn acolo și lor le era milă de mine că plec. Aveam absolută dreptate și unii și alții, pentru că nu cred că am cunoscut suferințe mai mari decît suferințele celor din exil, felul în care trăiesc pe două planuri. În fond este o formă de schizofrenie extrem de dureroasă pe care n-am visat-o. În primul rand, aș fi avut temerea că n-o sa mai pot scrie, această lipsă a unui “acasă” sunt convinsă că nu numai m-ar fi împiedicat să scriu, dar cred că pînă la urmă m-ar fi omorît. Pe de altă parte acasă erau cei care mă citeau, și cu cît eram mai interzisă cu atat ma citeau mai tare, era o legătură extraordinar de puternică. Cei de acasă simțeau ca mine, poezia se năștea la jumătatea drumului dintre ei și mine.
 
G.A.:  În familie sunteți strigată „Doina”, de unde a pornit toată treaba asta?
A.B.: Da, toată lumea îmi spune Doina, deși numele meu de botez nu este acesta ci Otilia Valeria, nici mama nu-și amintește. La școală toată lumea îmi spunea așa. În catalog eram scrisă tot așa, pentru că după ce am terminat studiile și am venit cu diploma de bacalaureat acasă tata a spus “nu e valabilă, nu te-ai uitat în buletinul tău ca ești Otilia Valeria și aici scrie Doina?”. Mama a spus că la un moment dat eu mi-am zis așa și toți s-au luat după mine.

Interviu c-un maestru in actorie: Dionisie Vitcu

Dionisie Vitcu pare a nu avea varsta. A debutat in piesa „Noaptea e un sfetnic bun” in 1964 la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt si a jucat alaturi de mari nume romanesti. Este profesor doctor la Universitatea de Arte „George Enescu” Iasi, societar al Teatrului National Iasi, iar din 2010 este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Intr-o bucatarioara  pe a carei veranda se plimba niste porumbei, iar mirosul de floare de tei vine din sufragerie, actorul isi macina degetele si-mi povesteste despre copilarie, teatru, parinti si  literatura.

„Nu stiam ce inseamna cuvantul «repertoriu» si am ramas inlemnit.”

Giorgiana Astefanei: Cum a ajuns Dionisie Vitcu sa faca teatru?

Dionisie Vitcu: Din dorinta de a fi impreuna cu baietii din sat am ratacit la scoala profesionala, dar am fost un elev foarte bun, sef de promotie, si intrebat deseori ce caut acolo. Am avut profesori cu care am facut teatru inca de atunci. Eram un client nelipsit al serbarilor si recitam mereu poezii. Mai erau si alti copii cu inclinatii artistice dar eu aveam ceva aparte, ceva ce se numeste carisma. Un actor, chiar daca tace sau numai trece pe scena trebuie sa aiba ceva care face publicul sa-l urmareasca, si eu aveam asta. Astfel ca profesoara de romana m-a trimis la Institutul de Teatru din Bucuresti, si m-am prezentat cu cateva poezii. Mentionez ca un candidat la facultatea de teatru, pentru a fi avantajat, trebuie sa pregateasca bucati de poezie conforme cu structura lui psihofizica. Eu am avut intotdeauna o alura comica, – am excelat in comedie – si chiar daca repertoriul ales de mine nu era cel mai potrivit, am fost acceptat cu o singura poezie. Intamplarea a facut sa ma cert cu unul dintre marii actori din juriu, pe numele lui Alexandru Finti, cu care mai tarziu am lucrat. Nu m-a luat insa, la clasa lui…

G.A.: Care a fost motivul certei, alura dvs. comica nu se plia pe cerinte?

D.V.: Eram foarte obosit. Abia ma ciocnisem cu civilizatia bucuresteana, era foarte cald, eram flamand, si dupa 4-5 zile m-am revoltat, pentru ca maestrul Finti ii chema pe scena doar pe cei pe care-i voia la clasa lui si le spunea ce mai trebuie sa faca. Am fost cam obraznicut si i-am spus ca noi cei din Moldova nu mai avem timp sa ajungem pe scena ca sa ne vada si el. A tipat la mine, iar apoi s-a auzit ca exista un candidat obraznic, care l-a infruntat pe tovarasul Finti. A urcat toata comisia in sala – o sala mica, un fel de mini teatru – inghetase sangele in mine. M-au intrebat ce am in repertoriu. Eu, care nu stiam ce inseamna cuvantul repertoriu, am ramas inlemnit. M-au intrebat ce poezii stiu, si atunci mi-am dat seama ce e repertoriul. Am inceput sa le spun mai multe poezii de-ale lui Eminescu, care imi placeau foarte mult, dar raspunsul a fost negativ de fiecare data.

G.A.: Cum ati reactionat atunci?

D.V.: I-am spus tovarasului Finti ca e nedrept cu noi cei care suntem de la tara, si ca sa ma lase fara replica probabil, m-a intrebat daca stiu sa fac un exercitiu de improvizatie, o poveste fara cuvinte. Atunci mi-am adus aminte de copilaria noastra, cand plecau parintii la biserica duminica, iar noi luam ciubotele lui tata, inotam prin zapada si prindeam vrabii: erau jucariile noastre vii care ne gadilau in palme si ne ciupeau. Poate ca pronia cereasca a facut sa-mi amintesc despre acea perioada si am repetat actiunea. Am gasit un carton sub care am pus un creion inclinat, si ma faceam ca ma uit in zare sa vad cum vin vrabiile. Nu ma-nvatase nimeni. Cei din juriu citeau pe fata mea cum vine vrabia. Atunci trageam de ata cu care legasem creionul, prindeam vrabiile imaginare si le bagam in san. Sigur ca ma gadilau si imitam lucrul acesta. Altadata veneau vrabiile si plecau, era variata tema pe care o faceam. Comisia urmarea cu atentie povestea, iar eu ma simteam bine ca le-am starnit interesul. Dintr-odata, mi s-a parut ca am omorat o vrabie in san. Am scos-o si am lasat-o pe pamant. Le-am scos si pe celelalte, am intins mana si le-am dat drumul. Cand a plecat si ultima vrabie maestrul Finti si ceilalti membrii ai juriului s-au ridicat si au iesit din sala.

Dupa masa se afisase lista cu cei care au reusit la prima proba. A doua zi era proba de dans si pentru ca ritmul nu era punctul meu forte i-am spus doamnei din comisie „doamna, eu am venit la teatru, nu la dans sau la muzica”. Atunci s-a rugat de mine sa fac ceva ca sa ma treaca. Am mai avut inca o proba de trecut, cea in care am recitat o poezie.

„Am iubit toate rolurile, dar am si plans din cauza unora.” 

G.A.: Vara ati avut admiterea, iar din toamna ati inceput studiile, ati tanjit dupa un rol, ati regretat ceva?

D.V.: Cand m-am intors la Institut l-am intilnit pe profesorul Finti care mi-a spus „Draga, vezi, cine are noroc reuseste!„. Dar cum spuneam, nu m-a luat la clasa lui pentru ca banuia ca as fi conflictual. Am acceptat toate rolurile care mi s-au propus, mai putin contre-emplois-urile, dar ii sfatuiesc pe tinerii actori sa joace toate rolurile pe care le primesc. Nu am dorit roluri pe care le-as fi putut juca si nu le-am jucat. Intotdeauna cand mi-am dorit un rol nou am vrut sa fiu cel mai bun. Am jucat roluri importante care mi-au marcat cariera.

G.A.: Care e rolul de care v-ati simtit mai atasat?

D.V.: As putea spune ca am interpretat atat roluri mari cat si roluri mici, dar sunt marcat inca – dupa aproape jumatate de secol de teatru – de niste roluri carora nu le-am dat prea multa importanta la momentul respectiv. Si-aici amintesc de Gulita din Chirita (n.r. Chirita in provincie de Vasile Alecsandri, regia Alexandru Dabija, 1981), piesa care s-a difuzat ani buni la televizor, in varianta pe care noi am jucat-o pe scena Teatrului National. Am iubit toate rolurile, dar am si plans din cauza unora. Simteam ca nu am interpretat bine. Intotdeauna imi doresc ca atunci cand ies in fata publicului sa fiu actor, adica sa nu ies doar cu titlul de actor, vreau sa fiu artist in actorie!

„Pentru un artist de la un artist” 

G.A.: V-ati nascut cu acest talent, pe care in timp l-ati modelat, l-ati slefuit. Care a fost modelul spre care ati tins?

D.V.: Modelul a fost cuvantul lui Ion Cojar de a fi firesc in ceea ce faci. Firescul si adevarul trebuie aduse pe scena. Cand am fost distribuit in Avarul (n.r. Moliere, regia Dan Alecsandrescu, 1990), regizorul le-a spus colegilor mei „fiti atenti ca aveti printre voi un actor care prin firescul lui va ucide”. Modelul meu a fost viata. Charlie Chaplin spunea „Nu cititi, observati viata!„. De citit citim, dar un actor trebuie sa fie si un foarte bun observator.

G.A.: Povestiti-mi o intamplare ce v-a marcat.

D.V.: Am avut norocul ca umorul meu sa fie confirmat printr-un spectacol jucat cu Grigore Vasiliu Birlic la Teatrul din Piatra Neamt. Cand am intrat in scena si publicul m-a aplaudat, Birlic a asteptat in culise sa se termine aplauzele. A intrat si el si astepta sa fie aplaudat, dar nu s-a repetat scena: publicul reactiona numai dupa replicile mele. In acea seara am avut succes numai eu. Situatia s-a schimbat la al doilea spectacol jucat in Bacau, unde Birlic era foarte popular, iar sala l-a aplaudat numai pe el. Atunci mi-a dat o fotografie pe spatele careia scria „Pentru un artist de la un artist”. M-am simtit foarte bine. Ma bucur cand oamenii ma plac si ma respecta, asta inseamna foarte mult pentru mine.

„Pe marii artisti trebuie sa-i privesti asa cum privesti catedrala gotica…”

G.A.: Ati fost martor la unele schimbari din teatrul romanesc, inainte de ´89 cenzura era omniprezenta, insa dupa Revolutie libertatea de expresie isi spune cuvantul. Vedeti asta ca pe evolutie sau involutie a teatrului?

D.V.: Ce s-a intimplat dupa ´89 cu teatrul romanesc m-a intristat. Vorbeam de o rasturnare a valorilor. Au aparut actori de mana a doua dar cu multe pretentii. Teatrul din Bucuresti era pentru mine un fel de catedrala teatrala, in care toti slujeam aceleiasi zeitati: Thalia. Rasturnarea valorilor romanesti m-a facut sa ratacesc in politica, dar nu am pierdut contactul cu teatrul. Dar ma aflam intr-o situatie in care nu vroiam sa-mi spun parerile. Dupa ce s-a terminat mandatul si m-am reintors in teatru nu-i mai recunosteam pe unii dintre colegi. Se crease o stare de animozitate care inca persista in teatrul nostru. Spectacolele care se fac in numar mare nu ma mai incanta. Nu mai am sentimentul acela de gelozie pe care-l aveam inainte de ´89, cand vedeam un spectacol foarte bun si eram putin invidios ca nu joc in el. Acum mi-e frica sa ma duc sa vad. Chiar pe marele filosof Andrei Plesu il invinuiesc pentru rasturnarea valorilor Teatrului National din Bucuresti, prin demiterea lui Radu Beligan din directorat.

G.A.: Traiti din amintiri?

D.V: Inca nu, dar imi plac amintirile. Ca sa ajungi sa traiesti din amintiri e o renuntare la viata, la munca, dar daca amintirile sunt frumoase si au haz merita sa le retraiesti. Am jucat si roluri in care personajele erau fara noroc, in Insemnarile unui nebun (n.r. N.V. Gogol, regia Brandy Barasch, 1975) de exemplu, sau Chirica din Omul cu martoaga (n.r. Gheorghe Ciprian, regia Dan Stoica, 1985) este alt personaj fara noroc. Profesorul Ovidiu Drimba spunea la un curs ca pe marii artisti trebuie sa-i privesti asa cum privesti catedrala gotica, de la distanta, pentru a nu vedea mucegaiul. Asadar, nu trebuie sa vezi un artist de aproape… nu trebuie vazute defectele…

G.A.: Ati simtit vreodata ca va jucati viata?

D.V.: Am simtit deseori ca rolul mi se potriveste, dar mai mult pe defecte decat pe calitati. Am jucat de multe ori rolul meu, dar am stiut numai eu si regizorul si a fost foarte bine.

G.A.: V-ati impus stilul propriu pe scena?

D.V.: In anii de teatru am avut si disensiuni cu regizorii cu care lucram. In ultimul spectacol de exemplu (n.r. ”Recviem pentru o stea”, regia Anca Ovanez, 2010), am simtit ca exista dezacorduri si am renuntat. Chiar si in Insemnarile unui nebun, spectacol jucat multi ani, au fost neintelegeri, dar au trecut.

„Imi place sa fac baie de public”

G.A.: Cum ati ajuns sa jucati in telenovela „Aniela” impreuna cu Marin Moraru si alti actori tineri, productie difuzata pe postul de televiziune Acasa TV? Considerati acest lucru un compromis?

D.V.: Se cauta un actor cu nuante moldovenesti si m-au chemat la probe. Am jucat foarte bine cu totii, a fost o echipa excelenta. M-am simtit extraordinar, m-am simtit artist, tratat ca un artist, platit ca un artist. Intamplarea si talentul au facut sa ajung acolo si sa joc.

G.A.: De cativa ani sunteti prezent la sarbatorirea inaugurarii Bojdeucii de pe Ticau ca primul muzeu memorial din Romania, cat de prezent este in viata dvs. Ion Creanga?

D.V.: Dupa ce am interpretat rolul lui Creanga (n.r. Ion Creanga in Povesti si amintiri, dramatizare de Eduard Covali, dupa Ion Creanga, regia: Gabriel Negri, 1964) la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, mi s-a inoculat microbul aducerilor aminte ale vorbirii moldovenesti pe care le-am slefuit in timp. Mai tarziu l-am intilnit pe Constantin Parascan, un mare iubitor al operei lui Creanga: a fost liantul prieteniei noastre, si an de an ma cheama la Bojdeuca: sunt actorul care s-a pliat pe activitatea muzeistica. Nu am stat inchis doar in Teatrul National. Imi place sa fac baie de public.

G.A.: Etimologia prenumelui dvs. are la baza cuvantul Dios, sunteti un om al lui Dumnezeu?

D.V.: Nu sunt habotnic, dar mi-am insusit credinta data de parinti si obiceiurile mosilor si stramosilor mei.

G.A.: Ce il doare cel mai mult pe un actor?

D.V.: Indiferent de varsta, sa spui unui actor ca nu are talent doare cel mai tare.

Interviul a aparut pe site-ul AltIasi si poate fi accesat de pe urmatorul link: http://altiasi.ro/o-persoana/dionisie-vitcu-artist-actorie.

Copilării pe dvd

Băi nene, m-a apucat un dor de copilărie!
Am fost la film. Trei D(e). Minunat! Nu zic că mi-a plăcut sau nu filmul, nu prea i-am dat importanță. În schimb mi-am amintit de unele copilării.  Pe un mare panou mare am urmărit niște umbre de lumină printre tusea afurisită ce nu mă mai părăsește. Privind bucata aceea de perete prin două bucăți de plastic întunecate, mi-am amintit de filmul cu Charlie Chaplin pe care-l vedeam din dosul plapumei, într-una din serile acelea în care stăteam la bunici și-mi imaginam că dinozaurii de pe podea mă lasă fără sora mea. Și boceam. Boceam c-o pierd. :))
Vedeam filme cu Bruce Lee pe dvd și urlam ca el. Da, da, la mișcarea jaguarului și rîdeam minute în șir cînd lui Mr. Fasole îi rămînea curcanul în cap la întîlnirea cu iubita lui. Puneam mîinile la ochi cînd Tarzan o săruta pe Jane și plîngeam la animația cu prințesa lebădă. Urmăream cu mare interes filmele in care juca Jean Constantin și revedeam de cîte ori rămîneam singură acasă caseta cu revelionul din 1992/1993, cînd Puiu Călinescu pregătea mușchiul pe pași de aerobică.
Acum am evoluat, vedem filme chiar și Șapte D(e), filme ce nu au nicio valoare sentimentală. Bine, să zicem că pe unele le vezi cu iubita cu care ești de 3 luni, pe altele le-ai văzut cu fosta, pe altele nu vrei să le vezi că joacă actorul preferat al fostei tale iubite, dar nu asta este valoarea aceea. Alta e starea cînd știi că stai cu inima în gît pentru că ai „furat” dvd-ul din sufragerie și l-ai pus la televizorul alor tăi, cînd ei sunt plecați la nu știu ce aniversare a unchiului din Satu Nou. A doua zi, primindu-ți mustrarea binemeritată pentru că te-a dat de gol butonul de „forward” că l-ai uitat apăsat sau că din greșeală ai șters o parte din bandă.

Iubiri în pijamale reci

De cîteva zile tot am fluturi în stomac. Nu-s datorită sau din cauza nu știu căror ochi bărbătești ci dimpotrivă, m-am îndrăgostit de oamenii pe care România îi are și pe care nu reușește să-i promoveze.



Vechea mea dragoste rămîne Ana Blandiana! Atîtea amintiri legate de ea am, că nici nu-mi vine să cred că-mi aparțin. Au trecut doi ani de cînd am dansat la focul de tabără de la Școala de vară de la Sighet. Și nu cine știe ce dans, de la ea am învățat pasul maramureșenesc. Anul trecut am revăzut-o în același context, într-adevăr cu doar cîteva luni în plus adăugate la a sa vîrstă, unde sufletul de copil și dragostea pentru Memorialul Sighet i-au creionat zîmbete pe chip. Am revăzut-o din nou la Romexpo la Tîrgul de carte „Gaudeamus” din noiembrie 2011, de data aceasta lansînd două cărți aflate sub egida Fundației Academia Civică, al cărei Director General este. Am făcut interviu cu ea, niciodată nu aș fi visat că o sa avem minuțelele noastre private pentru cîteva întrebări! A fost Magnific! Și să nu uit, am fost întrebată de multe persoane dacă nu a murit. Ana Blandiana e din generația lui Nichita Stănescu și nu a murit, așa cum nici Nicolae Manolescu (cel cu Arca lui Noe, o carte pe care am citit-o si răscitit-o în liceu, datorită profei de limba română) nu a murit. Iubește să se retragă împreună cu soțul dumneaei, Romulus Rusanîn vacanțele de iarnă și vară la sat, unde telefonul sau televizorul cu tîmpenii nu o deranjează, iar inspirația pentru poezii e omniprezentă.

 
A doua persoana este Dionisie Vitcu. Am fost îndrăgostită literar de el, încă din liceu, cînd în cadrul unui concurs de literatură mi-a înmînat o diplomă importantă la vremea aceea pentru mine. Luasem nu știu ce premiu pentru creație. L-am revăzut în cadrul unei ședințe de cenaclu prima dată fiind acolo ca participantă, a doua oară ca invitată. Eu eram invitată să vorbesc alături de dumnealui despre viața literară a tinerilor și despre internautică?! Mamă cîte emoții s-au mai perindat în ziua aia în sufletul meu, era un fel de cavalcadă în mine. Cavalcada aceea cu care m-a obișnuit mama de prin revistele ei de goblenuri cînd eram mică. Ne-am revăzut. Mai bine de trei ore am stat la taclale într-o cameră mică și calduroasă, la ale cărei ferestre trei porumbei discutau și ei. Cred ca ne-ar fi prins pe puțin cinci ore, dacă nu trebuia să fug de-a dreptul la o piesă de teatru de la TNI (n.r. Teatrul National Ieșean). Adoră teatrul și speră să joace în piesa de deschidere a teatrului mare. Ultima dată cînd am vorbit la telefon (acum o lună), era pe platourile de filmare din Buftea. 
 
 
 
Că tot am pomenit de teatru mai sus. A treia persoană e din mediul ăsta. Ce înseamnă pentru tine „un om de treabă”? Eu cînd zic asta mă gîndesc că acea persoană e una comunicativă, care nu se uită cu superioritate la tine, că vai cine e ea, ce-a făcut la viața sa. O persoană cu coloană verticală, plină de sfaturi, chiar dacă nu conștientizează că atunci cînd o asculți tu ești ochi și urechi la ceea ce zice și încerci să „bagi la bibilică” ceea ce-ți spune. Persoana asta e Constantin Pușcașu. Știu că nu am fost la prea multe piese în care a jucat, dar am promis că voi lua drumul ăsta. În februarie apare Ghost Rider Two, filmul cu Nicolas Cage în care apare și el în cîteva secvențe. Cu cîtă mîndrie de-a fi singurul actor român din acest film mi-a povestit cum au fost filmările și cum se comportă străinii cînd realizează un film! Apropo, am fost la Mizantropul datorită lui, a fost foarte frumoasă piesa! Chiar merită toți banii!



Am adus vorba mai sus și de film. Da. O persoană foarte ok este și regizorul Cătălin Apostol. Foarte sinceră persoană! Mi-a dat DVD cu filmul „Umilința”, ce nu se găsește pe Internet, doar trailer-ul este. Foarte frumos film inspirat din realitate după un reportaj, păcat că nu a fost mediatizat atunci cînd a apărut în cinematografele românești (martie 2011)!  Este jurnalist de profesie, lucrează la Televiziunea Română la emisiunea „Dincolo de harta” de 14 ani și realizează reportaje pentru revista „Formula AS”, i-am citit și eu cîteva. Sunt pline de imagini și se simte un aer boem printre rînduri. Le scrie noaptea, cînd telefonul nu-i mai sună, iar liniștea îi crează mediul favorabil scrisului și ideile-i curg precum Mureșul din Hășmașul Mare. A primit premiul APTR (n.r. Asociaţia Profesioniştilor din Televiziune din România) pentru „Cuibul de cuci”, un reportaj tulburător realizat într-un spital de nebuni din județul Prahova. Două ore am stat la povești, două ore am devoalat (sper) un jurnalist😀, două ore de învățăminte și cuvinte pline de tîlc. 
 
Va urma…

Alexandrina. Interviu cu un copil-adult

Cu siguranta multe persoane s-au incantat in weekend-ul trecut (17-18 decembrie 2011) in Mojo Bar si in Dublin Pub cu vocea melodioasa a artistei basarabence, Alexandrina Hristov. Printre iscalituri pe bilete, fotografii si lumini care mai de care mai colorate, aceasta imi zambeste pe sub palaria veche de peste 100 de ani in care atasat avea un avion de aur. Ochelarii omniprezenti la concertele ei parca ii creaza o viziune tot mai larga asupra publicului si in acelasi timp o lume numai a ei, printre fluturi, pasari, avioane, flori de liliac, femei dietice si pijamale reci.
 
 
„Sunt eu o fire mai copilaroasa, nu m-am maturizat complet.”

Foto: Gabriela Dobos
 
Giorgiana Astefanei: Esti impacata cu ceea ce ai, spui intr-un interviu, ce mai vrei sa faci in continuare in viata muzicala?
Alexandrina Hristov: Foarte multe am de facut. Am multe albume in minte, multe concerte, multe idei. Una dintre ele se va materializa in concertul-spectacol “Vis in vis” ce va avea loc la Teatrul de pe Lipscani cu o trupa de actori, Fantasmagoria se numeste, si-o sa fie altceva decat ceea ce am facut pana acum. Dupa aceea va fi si un turneu prin tara.
 
 
G.A.: Spui ca “Om de lut” este copilul tau unul frumos si gingas, rafinat si expresiv, dat fiind ca acesta are majoritatea calitatilor cum va fi urmatorul?
A.H.: Eu am mai multi copii. Toate tablourile mele sunt copii. Va fi la fel de iubit si la fel de gingas pentru ca asta simti. Va fi cu siguranta unul diferit.
 
G.A.: Semnificatia numelui tau releva o fire independenta, daca e sa dam putin timpul inapoi cam asa e, ti-ai lasat amprenta asupra tablourilor tatalui tau, te-ai casatorit devreme si ai fost o mama-studenta.
A.H.: Stiam ca Alexandrina e o specie de magnolia, dar semnificatia asta chiar ma reprezinta.
 
G.A.: Stiu ca mama ta s-a stins cand tu aveai 13 ani, care este cea mai frumoasa imagine pe care o ai cu ea?
A.H.: Mama era o femeie deosebit de frumoasa din toate punctele de vedere, era foarte calma, inteligenta. Avea mainile foarte frumoase, mainile miroseau a menta, ne facea placinte, mancare boiereasca in weekend si ne iubea foarte mult.
 
G.A.: Cat de fidela este copia mamei tale, pe numele de Alexandrina?
A.H.: Incerc sa fiu ca mama pentru mine intai si in mod automat pentru copilul meu.
 
G.A.: Spui ca doar in amintire se mai intoarce copilaria in tine…
A.H.: Sunt eu o fire mai copilaroasa, nu m-am maturizat complet. Sunt intre copil si adult si sper ca asa o sa raman.
 
G.A.: Decat sa stai cu alti copii, tu preferai sa stai in casa sa cosi papusi, sa canti in fata oglinzii, sa scrii si sa pictezi. Ce se reflecta in oglinda acum?
A.H.: Aveam o lume a mea atunci… Iubirea. Da, ea se reflecta.
 
 
G.A.: Care e desenele animat al copilariei tale?
A.H.: Vini Pu (n.r. Winnie the Pooh), am crescut pe filme rusesti, care erau si sunt pentru mine niste desene de referinta chiar si acum si in acelasi timp si pentru noile generatii.Valiusa (n.r. Valentina) le stie, trebuie sa stie ce stiu si eu.
 
 
„Mie nu-mi place sa semnez contracte. Eu fug de contracte!”

 
G.A.: Filmul Trois femmes de Moldavie a reprezentat rampa ta de lansare in muzica. Ti-a trecut prin minte ideea ca vei renunta la publicitate (n.r. realiza etichete de vinuri) pentru muzica?
A.H.: Nu niciodata. Paul (n.r. Paul Cuzuioc) pe vremuri era student la Regie la Viena si pentru facultate trebuia sa faca un documentar. Asa a avut ideea de a-l face in Moldova si m-a ales sa fiu una dintre protagoniste, deoarece eram in contrast cu celelalte doua personaje. Astfel, dupa ce au aparut trei melodii de-ale mele pe coloana sonora a acestuia, fiind apreciate am venit in Romania.
 
Foto: Gabriela Dobos
G.A.: Si totusi, ai mai bine de cinci ani de cand esti in Romania, sufletul tau insa, ramane in Basarabia.
A.H.: Sufletul meu e acolo unde merg, nu e nici in Basarabia, nici in Romania. Imi place in Romania ca am un public extraordinar care ma iubeste. In Republica Moldova am cantat doar de doua ori, asadar, publicul meu e aici, in Romania. O sa merg la un moment dat acolo, numai ca nu are cine sa se ocupe de organizarea unui concert, imi doresc sa cant si acolo, evident.
 
G.A.: De ce nu ai incheiat contracte sa ai propriul tau producator si ai inregistrat singura melodiile?
A.H.: Pentru ca e mai simplu asa. Eu cred in ceea ce simt si mie nu-mi place sa semnez contracte. Eu fug de contracte si niciodata nu stii ce subinteleg ele. Plus ca sunt o fire independenta, nu-mi vreau sa-mi impuna cineva cum sa cant, ce sa fac.
 
G.A.: La 20 de ani, ce ai gasit tu “printre flori”?
A.H.: Un copil. El mi-a dat un impuls ca sa scriu muzica astfel, am inceput sa scriu de la 20 de ani cand s-a nascut Valentina.
 
G.A.: In Mojo data trecuta cand ai fost alaturi de tine a cantat si o fetita, pe Valentina ai lua-o in concerte sa cante alaturi de tine?
A.H.: In functie si de alegerea ei. Daca o sa-si doreasca eu o astept cu bratele deschise. Eu i-am spus ca daca o sa invete bine la scoala de muzica si o sa fie buna in ceea ce face, face harpa si pian, o s-o iau in trupa cu onorariu (rade).
 
G.A.: Cum e Alexandrina acum?
A.H.: A cantat toata viata, dar nu credea c-o sa cante pe scena pentru public.

Fericire de cămin!

Iubesc starea de bine! Cine n-o iubește?! Ideea e că unii iubesc starea asta atunci cînd se uită la meci, cînd își cumpără o rochie nouă (încărcată de paiete), cînd tocurile întrec măsura, făcîndu-le să pară nişte „turnuri Eiffel” sau Big Ben, cînd au reușit să fenteze cu restanțele în sesiune, cînd se joacă NFS (ăsta ştiu că era pe „vremea mea”), cînd mănîncă nu ştiu de shaworma cu maionezăăă multăăă şi lista poate continua.
În pofida faptului că în ultima perioadă m-am alăturat bufniţelor şi liliecilor şi am ieşit doar o dată cu întunericul la „lumină”, am descoperit părţi ale universului ieşean pe care lumina zilei nu le poate scoate în evidenţă într-atît cum Luna le reflectă: bustul lui Horia din Parcul Gulliver; cele trei leagăne ce pe la miezul nopții ne duc mai „aproape de cer”; Teatrul Național de pe care acea pînză inestetică a fost dată jos; luminile ce colorează Uzina cu teatru; bulevardul Ștefan arată diferit noaptea, e mult mai liniștit și simpatic; afișele din pasaj cu Jiu Jitsu ne dau de furcă de fiecare dată cînd le vedem; mutrele maneliștilor de la capătul pasajului au prins de cîteva seri mustăți și ochelari, iar camerele de filmat ale Muzeului Unirii de pe Lăpușneanu înregistrează niște nebuni care se strîmbă de fiecare dată cînd le văd. 
Fugim pe trecerile de pietoni ale căror semafoare ne arată acel omuleț care mai are două secunde și aleargă mai ceva ca Haiducii lui Șapte Cai; suntem des claxonați pe stradă; filmele 3D la Mall par a avea mai mult farmec atunci cînd sticla de Cola e sub scaun, iar popcornul printre mîneci; cartofii prăjiți cu ton la conservă, ouă fierte și brînză topită au alt gust la 4 dimineața… știm că Cezariana ne iubește cînd trăncănim oalele și îi disturbăm visele cu Fuego!; începem să-i cunoaștem pe omuleții care suflă în pungile fără prenandez, să ne familiarizăm cu liniile de tramvai închise din dealul Copoului și să cîntăm la ora „doi” (cum spune un prieten de-al meu bihorean) în foișorul de la Agronomie zdrăngănind o chitară. Și totuși prietenul nostru pe nume Peppfer e omniprezent. :-D 
Mai sunt cîteva zile pînă la concertele pline de „har” ale lui Fuego și în sfîrșit scăpăm de calendarele handmade ale colegei de cameră, Cezariana! Fericirea noastră va fi astfel deplină! Uraaaaaaaaaaa! 

Interviu cu Emeric Imre, "nebunul de alb"

Punctual de felul sau, Emeric Imre si-a facut aparitia in seara zilei de 9 decembrie in Clubul Presei, la ora stabilita pe afisul atarnat deasupra barului. Organizatorii il caracterizeaza ca fiind „tonic si ludic”, ceea ce se poate confirma chiar din primele minute ale concertului. Trasaturi ale unui amalgam de natii vibreaza in sangele sau, se mandreste ca latura muzicala e mostenita de la tigani, vede fericirea in lucruri marunte si nu alearga dupa himere. Ii place frumosul, astfel incat atunci cand compune vrea sa-l vada in „niste ochi frumosi”, de cele mai multe ori cautand inspiratia in lucruri banale, de la scamele de pe covor la susurul apei primavara.

„Am avut ghinionul ca dupa debut sa plec in armata” 

Giorgiana Astefanei: Ai facut primii pasi in viata muzicala prin intermediul arcusului, creionandu-i intr-un final cu pana chitarii, de ce nu ai facut un tandem intre cele doua instrumente muzicale?

Emeric Imre: Mi-e foarte dor de vioara, este un instrument foarte greu, am studiat-o pana in clasa a VI-a si pe urma am renuntat. Mi-a placut foarte mult vioara, acum regret ca nu mai fac. Incet mi-am dat seama cat de colosal este acest instrument simplu in aparenta, dar extraordinar ca transmisie, rezonanta si timp. Mai cant la vioara din cand in cand, dar nu in public. Este un instrument asupra caruia nu poti fi stapan daca nu exersezi zilnic.

G.A.: Cum a reactionat tatal tau cand a aflat ca vrei sa continui sa canti la chitara, deoarece stiu ca ti-a interzis sa te atingi de ea.

E.I.: A fost cam greu pentru el, au fost vreo doua zile tensionate. M-a certat, dar pana la urma a acceptat. Mai tarziu cand a inceput sa ma vada in spectacole, la televizor sau la radio incet-incet si-a dat seama ca totusi n-am parasit prea mult domeniul.

G.A.: “Sa-mi dati un semn prin telegraf” asa se numea piesa cu care ai debutat in fata a 20.000 de oameni in Clujul anului 1984, care a fost semnul pe care ti l-a adus telegraful?

E.I.: Da, asa public avea povestea asta care se chema folk atunci in cadrul Cenaclului “Flacara”. Am avut ghinionul ca dupa debut sa plec in armata si cand m-am intors din armata cenaclul era desfiintat.

G.A.: Ce sentimente te incearca atunci cand esti pe scena in fata atator oameni?

E.I.: Nu stiu daca pot sa le explic, dar atunci ma simt puternic, mai ales cand vad ca cei din fata mea imi sunt prieteni. Atunci chiar iti dai seama ca, cu putin efort, poti schimba lumea in bine.

„Daca esti un om normal si nu alergi dupa himere poti vedea cu putina limpezime la fiecare pas in lucruri marunte o mare fericire”

G.A.: Povesteste-ne putin cum a ajuns Emeric Imre un folkist atat de indragit.

E.I.: E un amalgam in primul rand destin, apoi si de perseverenta. Nu sunt un foarte mare adept al partii tehnice, dar cred ca un rol extraordinar l-a jucat Internetul si indiscutabilAdrian Paunescu, pentru ca el a fost primul om care mi-a facut cunostinta cu publicul din tara si incet incet samburele acesta a dat roade.

G.A.: Ai fost foarte atasat de Cenaclul “Flacara”, nu ai incercat sa ii prelungesti “viata”?

E.I.: Pai noi toti cei care am fost in Cenaclu, prin tot ceea ce facem individual de fapt, tinem in viata ceea ce a fost cenaclul.

G.A.: Esti pionul principal sau mai bine spus esti “nebunul de alb” din trupa Emeric Set, care sunt planurile de viitor ale acesteia?

E.I.: Sa lansam albumul care va fi gata in ianuarie, sper. Mai avem putine retusuri si coperta. Vom avea un turneu de promovare. Important e sa ajunga la acea lume care ne vrea.

G.A.: Dinu Olarasu spune intr-o melodie “n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit„, ce te face pe tine fericit si de ce anume ai nevoie pentru a fi in aceasta stare?

E.I.: Este un gand minunat al lui Dinu si o realitate iminenta. Asa e, daca esti un om normal si nu alergi dupa himere poti vedea cu putina limpezime la fiecare pas in lucruri marunte o mare fericire. Eu nu as putea spune ce ma face fericit in totalitate. Niciodata n-o sa fiu fericit pe deplin, pentru ca trebuie sa fii lipsit de bun simt. Ii multumesc lui Dumnezeu ca peste tot sunt asteptat si traiesc din asta, dar am o mare latura asa de tristete ca nu e toata lumea fericita. E o tristete care nu are antidot.

G.A.: Zambetul pe care-l expui publicului e un fel de perdea peste tristetea interioara.

E.I.: Da, eu chiar sunt fericit cand vad oameni, am foarte multi prieteni si sunt un om care in cea mai mare parte e inca copil si imi place, asa ma simt ok.

„Imi place sa ma uit in niste ochi frumosi si de multe ori ma uit la o scama pe covor”

G.A.: Ce temeri ascunde “nebunul de alb”?

E.I.: Intotdeauna o temere vizavi de regina, sa fie intelingenta, senzuala, tandra si asa cum trebuie sa fie o femeie care sa faca viata celor din jur frumoasa. In viata de zi cu zi port grija celor dragi, sa nu se-ntample ceva cu ei.

G.A.: In tine vibreaza un sange al nationalitatilor, de care simti ca apartii mai mult?

E.I.: Nu stiu sincer, cel mai mult de partea tiganeasca, i-am mostenit temperamentul si melodicitatea, dar ma simt foarte apropiat si de partea romana, si de cea maghiara. Nu am nicio inclinare a balantei inspre o natie. Eu cred ca daca te nasti cu bun simt si cu inteligenta, poti spune ca apartii unei rase sanatoase. Nu exista natie care sa fie mai presus de alta. Poti gasi chestii colosale si la talibani in munti, la morosenii nostri, la incasi, la indieni, peste tot poti gasi un fulger care sa lumineze viata.

G.A.: Stiu ca Adrian Paunescu se ciocnea mai tot timpul cu actul creator, in ce moment iti vine tie inspiratia?

E.I.: Sunt stari pe care nu mi le pot explica. Normal ca totul se intampla sub influenta starii in care esti, probabil ca multe piese le-am compus atunci cand eram trist sau alte ori cand ma bucuram ca vad ca se schimba culoarea cerului. Alta data e suficient sa asculti cum curge primavara apa. Desi sunt un tip optimist, am compus in majoritatea cazurilor atunci cand eram suparat.

G.A.: Ce tabieturi ai atunci cand compui?

E.I.: Imi place sa ma uit in niste ochi frumosi si de multe ori ma uit la o scama pe covor si in scama aia vad tot felul de chestii.

G.A.: In “Cantec pentru Aurora”, fosta ta sotie, spui ca “s-a ruginit timpul, oglinda si ceasul”.

E.I.: Timpul e ca un puls care bate in ceas si cateodata cand te uiti ca trece, automat te gandesti la rugina. Oglinda? Pentru ca am vazut ca sunt si oglinzi ruginite, e si o chestie figurata aici.

G.A.: Totusi au trecut 15 ani de cand nu ai mai interpretat melodia aceasta, de ce in seara asta ai readus-o in repertoriu?

E.I.: De obicei in locurile in care merg mai des, vreau sa nu plictisesc lumea, avand atatea piese compuse, am diversificat putin repertoriul. Am avut surpriza placuta la Bacau ca in timpul concertului nu s-a auzit niciun clinchet de pahar. Lumea era ca la teatru. In seara asta s-a vorbit destul de putin si asta e bine, fiindca in cluburi de obicei se face galagie. Paunescu, in timpul spectacolelor cand se-ntampla cate o chestie de genul acesta, avea anumite replici foarte gustate de public. De exemplu, i-a spus unuia “esti o rama inapoi in undita” sau“domnu’ cu barba, esti un loc gol”.

Interviu aparut si pe site-ul AltIasi, ce poate fi accesat la urmatoarea adresa: http://altiasi.ro/muzica/interviu-cu-nebunul-de-alb

Microcosmosul socialismului real

Te-ai gîndit vreodată care a fost soarta bunicilor tăi? Ai auzit povești despre greutățile pe care le-au înduratcei ale căror cămin le-a fost strămutat? Elena Spijavca este eroina care a rezistat durerilor fizice și a dus lupte anevoioase cu interiorul pentru a-l convinge să facă față regimului de dragul celor doi copii. O simplă muncitoare a pămîntului Banatului s-a aflat pe lista „neagră” a strămutărilor forțate în Bărăgan. A fost cocoșul din casă: a raționalizat mîncarea, și-a construit din temelii locuința, a luat deciziile importante și a strîns într-o șosetă banii, precum o Mara postbelică.

Munci și zile în Bărăgan”, un jurnal în care credința pentru Dumnezeu mustește din fiecare bucată de pămînt, din fiecare chirpic făcut, iar lupta continuă cu hotărîrile regimului comunist, cu foamea permanentă, cu iarna și cu ploile ce îi stagnau construcția casei i-au dat de furcă. Au fost deportați în „sinistra noapte a Rusaliilor” a anului 1951 împreună cu alți 44.000 de locuitori ai Banatului și Mehedinți-ului, ea, doi băieți de 10 respectiv 2 ani și soțul de peste Prut, Liusic, inginer la Sânicolau Mare. Textul simplu, nu este o operă literară în care așezarea cuvintelor pompoase să fie primordială ci,  suferințele ilustrate relevă o tăgadă  monotonă stăpînită de frică, foame și uitare pe care ar trebui s-o cunoaștem: „1952. 4 ianuarie. De patru zile întruna fac tot «ciorba‑fulger», din varză, ceapă şi morcov, acrită cu oţet, de care m-am plictisit grozav. Lemne n-avem deloc”.
 Anii pe care-i consemnează probabil pe niște pagini îngălbenite de vreme, cusute cu ață neagră sunt anii în care întreaga familie muncește pe brînci pentru un acoperiș deasupra capului. „Spre ziuă a început o ploaie puternică ajutată și de un vînt turbat. Ne-a căzut complet coșul casei […] pe la miezul nopții, ne-au căzut frontoanele […]. În cursul zilei căzuseră pereții și acoperișul magaziei. Nici n-am cuvinte să descriu regretul muncii din cursul verii.” Clasificat pe zile, jurnalul se încheie o dată cu serbarea zilei Sfîntului Dumitru în 1955, an în care Liusic a plecat în lume după serviciu. Dacă în 1951 și 1952 rîndurile se centrează pe edificarea casei, anul 1953 surprinde fericirea morții lui Stalin în martie, iar 1954 vine cu înștiințarea că familia este liberă.
„Munci și zile în Bărăgan” nu este o carte obișnuită, ci este un „document genuin, de care nu se poate face abstracție atunci cînd vrei să cunoști microcosmosul socialismului real”  așa cum precizează editorul, Romulus Rusan, în care realitatea cruntă a vremii de după cel de-Al Doilea Război Mondial a adus după sine o lungă perioadă de pribegie sufletească, un alt mediu de suferință predestinat acelor oameni fără  țară.
                               
Munci şi zile în Bărăgan

Editura Fundaţia Academia Civică

158 de pagini, 2011

8 lei

OOo cu The MOOoD

Pe 16 noiembrie au sarbatorit cinci ani de cand au cantat pentru prima data impreuna. In 2008 si-au facut aparitia la unul dintre cele mai mari festivaluri internationale de muzica, numit B’estfest, unde au fost reunite formatii „grele” ale rock-ului, dupa care in urmatorul an s-au ciocnit cu strainatatea de doua ori. In Romania cand spui The MOOoD spui british style,formatia avand publicul ei select. Vineri, 18 noiembrie, dupa un concert tinut in Zona avand o durata de aproximativ doua ore, „MOOoD-istii” au acceptat sa ne explice care-i treaba cu cei trei „OOo”. La interviu au participat Marius Moise, solistul trupei si Bogdan Spirea, tobosarul acesteia si cel care a pus bazele formatiei cu Mircea Voloh, chitaristul ei.

„Stiam ca o sa ajungem mari, fiindca suntem foarte buni, dar nu visam atat de departe”

Giorgiana Astefanei: Ce va intreaba fanii dupa ce terminati un concert?

Marius: Pai nu prea ne intreaba nimic. Doar “va multumim!”, “pot sa te pup?”, “cand reveniti” sau “poti sa-mi dai un autograf?”.

G.A.: Care e conturul povestii voastre?

Marius: Ne-am cunoscut printr-un anunt pe internet, de atunci stam impreuna. Primul basist a plecat la studii in strainatate. S-a casatorit. Acum a venit Misu (n.r. Mihai Marin) care canta foarte bine cu noi.

G.A.: Cand ati cantat prima data care a fost reactia publicului, avand in vedere ca au fost prezenti si prieteni de-ai vostri?

Bogdan: A fost foarte tare. Podeaua era de lemn, oamenii sareau si se miscau boxele.

G.A.: Care a fost scopul initial cand v-ati infiintat?

Bogdan: Scopul nostru era sa cantam la Stufstock. Dar prima si prima data, dorinta noastra era cea  sa cantam la baluri de boboci, atunci cand vorbeam cu primul nostru basist Virgil Chitu. In clasa a zecea ne-a venit ideea si vroiam o trupa de punk cu care sa cantam la baluri de boboci. Cand efectiv ne-am strans toti intr-o trupa am vrut sa cantam la Stufstock.

Marius: Stiam ca o sa ajungem mari, fiindca suntem foarte buni, dar nu visam atat de departe. Vroiam sa cantam foarte mult la Stufstock. De la un anumit nivel cand ai si continut trebuie sa fii putin arogant, dar doar pe scena. Atat.

G.A.: Explicati publicului iesean de ce “OOo”, care ulterior a devenit cuvantul de baza al formatiei sau acesta a dat numele albumului?

Bogdan: Ar fi fost foarte tare sa fim “The Mood”, insa am descoperit ca mai sunt in lume inca 11 trupe numite asa (Cehia, America). La inceput am primit mesaje cu “hey, nice name!” adica “ba, schimbati numele!”. La un moment dat am semnat un contract cu o firma si ne-a pus sa ne schimbam numele. Si ne-am intrebat ca daca vrem sa-l schimbam care ar fi. Am avut mai multe variante, si cea mai tare era sa  adaugam un „o“. Asa a aparut “OOo”.

G.A.: Cum e sa va adunati in Fabrica rosie, locul in care Elena Ceausescu isi cumpara pantofii? 

Marius: In fabrica rosie repetam. E un loc comunist ca foarte multe alte fabrici.

Bogdan: E underground si acolo e sala noastra de repetitii.

G.A.: Potrivit unui material video facut acum cativa ani se preciza ca felul in care tu canti, Marius, ar fi intitulat falsetto.

Marius: Eu nu cant in falsetto. Ceea ce a fost la ApropoTV a fost o mare greseala, ca am fost de acord cu o chestie cu care nu ar fi trebuit sa fiu. Atunci cantam de un an jumatate, eram la inceput si nu stiam atat de multe chestii. Felul in care cant eu e din piept, din gat, e o combinatie.

„Ma bucur ca m-au dat afara, ca daca ramaneam cine stie ce faceam acum”

G.A.: Cat de primitor a fost publicul de-afara?

Marius: Din pacate am avut doar doua sanse pana acum (n.r. in Olanda la Eurosonic Festival si in Serbia la Exit Festival in 2009), dar am fost foarte bine primiti. Am cantat la doua festivaluri in afara si reactiile au fost favorabile. A fost foarte bine, din pacate la ora la care cantam era prea putina lume si nu prea puteai sa impresionezi. Daca ar fi riscat organizatorii sa ne fi pus  atunci cand erau 20.000 – 30.000 de oameni sunt sigur ca a doua zi aveam 1.500 de telefoane gen: “sunteti foarte tari”.  Noi cautam sansa aia, pentru ca suntem siguri ca meritam.

G.A.: Ati cantat in deschiderea concertului lui Lenny Kravitz in 2008, a fost o sansa buna de a va face cunoscuti.

Marius: A fost cumva prea devreme pentru noi. Cantam de un an jumatate si nu cantam atat de bine ca azi. Daca am fi cantat ca azi, alta reactie ar fi avut publicul. Era altceva. Ne-am dezvoltat foarte mult pana acum. Reactia a fost buna a publicului, dar se putea mult mai bine.

G.A.: Ce impedimente ati intampinat in decursul a cinci ani de existenta?

Marius: Munca intr-o echipa e grea. Vine momentul in care ajungi sa nu te mai intelegi cu ceilalti. Noi pana acum de cand cantam, spre norocul nostru nu am avut parte de nicio teapa. Poate una la inceput cand nu stia lumea de noi in Sibiu. In rest tot timpul ne-am luat banii, a fost ok.

Bogdan: In ceea ce priveste inregistrarea melodiilor am strans bani singuri, am antifonat o camera, am tras in doua saptamani instrumentalul si intr-o saptamana vocea.

G.A.: Marius, ai mai cantat in alte formatii?

Marius: Da. Am mai avut una in 2004-2005 si am cantat destul de putin. Am fost dat afara, pentru ca am avut doua concerte la care nu m-am descurcat foarte bine. Eram cenzurat, fiind foarte bun prieten cu cel care ne organiza concertele si eu acceptam lucrul asta si nu cantam cum cant azi. Ma bucur ca m-au dat afara, ca daca ramaneam cine stie ce faceam acum.

Bogdan: (rade) Noi suntem al doilea proiect al lui.

G.A.: Care e melodia voastra de care sunteti cei mai mandri?

Marius:  Avem una care se pare ca prinde mai mult “Stay right”, ea e piesa definitorie pentru noi. Piesa pe care publicul reactioneaza tot mai mult de fiecare data cand o fredonam.

G.A.: … asta sa fie laitmotivul de viata.

Marius: Adica sa ramai corect, pozitiv, sa ai coloana vertebrala si sa faci lucrurile bine.

G.A.: Cum va recomandati voi ca trupa unei persoane care nu va cunoaste?

Marius: Muzica noastra e plina de energie si atunci cand o asculti iti da un vibe super pozitiv si un alt atuu e ca suntem unici. In Romania n-o sa vezi asa ceva si nici in lume.

G.A.: Sunt persoane care fac tot felul de tumbe atunci cand vad pisica neagra, voi ce superstitii aveti?

Marius: Nu am pe scena. In restul timpului insa, vreau sa ies din casa cu piciorul stang.

Bogdan: Incerc sa calc pe cat mai multe canale cu patru gauri, asta inainte de concert.

Puteti regasi interviul si pe site-ul AltIasi urmand adresa asta.

"diacriticiale"

Negre culori se strapung in ceata obscura din camera imbibata de ganduri.

Aleanuri scrijelesc sticla aproape inghetata a geamului

Magie neagra danseaza stricat si far’ de rost in infinituri

Versuri aritmice, aproape albe ale plansului

sau de copil neingrijit si plin de pamant.

Ca în filmele indiene așa a fost dragostea lor

Vă-ntrebați dacă a fost iubire între ei? Nelămurirea asta nu-și are rostul. A fost mai ceva ca alchimia lui Coelho, a fost cu totul diferit, parcă puterile zeităților s-au proptit între cei doi ca fenolftaleina creînd mediul propice dezvoltarii sentimentelor lui. Era frumoasă și cochetă, roșcată și nu brunetă, de-o înălțime acceptabilă, iar genele-i conturau fin fața. S-au întîlnit la colțul străzii, el stătea la rînd la lapte, iar ea liniștită îi făcea cu ochiul din fața magazinului de țigarete.
 
Soarele a reușit să spargă sticla groasă ce-nvelea norii nervoși. Pe frontonul de deasupra chioșcului TBC-ist era scrijelită o indescifrabilă declarație de dragoste. Totul le era predestinat. Acum nu mai conta dacă mai găsea lapte sau nu, buluceala și injuriile ce se plimbau tacit pe buzele fețelor șterse din fața lui nu mai contau. Ca în filmele indiene așa a fost dragostea lor. Dacian a făcut primul pas. A cumpărat-o cu flori și cu banii strînși încă din copilărie în pușculița pe care a primit-o de la Moșu’. A reușit astfel să-I schimbe numele de familie din B în IS, adăugîndu-i ziua întîlnirii lor, 13 și alintul lor (de) „DAC”.
 
Pentru el a fost Demiurgul în varianta feminină, era omniprezentă în viața lui, omniscientă în lucrurile pe care le făcea și nu i se împotrivea niciodată. Se destăinuia ei la drumuri lungi, iar cînd nu mergeau nicăieri, el se ducea la ea și purtau discuții pînă îi prindeau zorile de-a doua zi. A devenit cea mai populară mașină din cătun după ce el mai lua două personae pentru a le ține companie. Acum, au trecut mai bine de două decenii, de cînd peste alchimia lor a fost răsturnat acid sulfuric. Ramurile de iederă i-au acoperit roțile, iar flămînda Rugină a lăsat-o fără luciu. Dacian i-a rămas însă, fidel și a lăsat-o să șadă lîngă un Bemve de ultimă generație.

Constantin Puscasu, un maestru belgian pentru teatrul din Iasi

Dupa doua decenii de actorie la activ si numeroase roluri jucate sub indrumarea unor regizori importanti (il puteti vedea zilele acestea in Mizantropul), lui Constantin Puscasu i-ar placea sa interpreteze si rolul Printului Miskin din romanul Idiotul al lui Dostoievski. Iona, personajul de care nu s-a plictisit niciodata si pe care l-a jucat timp de unsprezece ani, il face nostalgic. Chiar daca pe scena pare uneori irascibil si dur, Constatin Puscasu este o persoana care se bucura la fiecare zambet de copil, cautand sa aduca mereu noutate in jocul sau actoricesc.

“Ma uitam la televizor si era un sketch cu Amza Pellea si m-am gandit <<eu vreau sa dau la teatru>>”.

Giorgiana Astefanei: In palmaresul dvs. actoricesc se numara multe piese importante. Care este rolul pe care l-ati acceptat, cum s-ar zice, “cu ochii inchisi”?

Constantin Puscasu: Sunt multe roluri pe care le-am acceptat cu ochii inchisi pentru ca am avut norocul sa fiu distribuit in piese de rezonanta din dramaturgia universala si romaneasca. In timpul facultatii am interpretat Ion Anapoda al lui Eugeniu Zamfirescu, Catindatul din D’ale Carnavalului sau Ion din Napasta, dupa care in teatru, Roberto Zucco – din spectacolul cu acelasi nume in regia lui Alexander Hausvater –, a fost un rol care m-a solicitat foarte mult atat intelectual cat si psihic, deoarece personajul e un criminal in serie, un psihopat. A fost greu de abordat, a trebuit sa studiez genul acesta de psihologie, dar a fost foarte incitant pentru mine. Iona e un one-man-show pe care l-am jucat unsprezece ani si care m-a ajutat foarte mult in cariera: experienta de a fi singur pe scena, fara parteneri care sa te ajute, cu un decor minimal. Daca ar fi acum sa ma gandesc, si Berenger din Rinocerii (n.r. regia Claudiu Goga) este un rol care imi place si am avut ocazia, datorita regizorului, sa cunosc un alt gen de abordare, un alt gen de teatru, o exprimare scenica moderna. Tot in regia lui Claudiu Goga in piesa Auditia am jucat un personaj care mi-a fost foarte drag. Pentru rolul Philinte din Mizantropul m-am bucurat ca am lucrat din nou cu un regizor mare. Pentru noi fiecare nume care vine la Iasi e o provocare, sunt regizori care abordeaza diferit modalitatea de a te integra in spectacol. Claudiu Goga, Tompa Gabor,Alexandru Dabija, Mihai Manutiu sau Silviu Purcarete sunt regizori care stiu sa lucreze cu actorul si o fac foarte bine, iar acea luna sau sase saptamani in care se repeta la un spectacol valoreaza cat cativa ani de jucat. Intr-un timp foarte scurt acumulam multe cunostinte.

G.A.: In copilarie meseria de actor nu figura in lista dvs. de prioritati. La ce visati atunci si ce anume v-a deturnat spre teatru?

C.P.: Eu ma leg de un moment aparent neinsemnat din viata unui om. Ma uitam la televizor si era un sketch cu Amza Pellea si m-am gandit “eu vreau sa dau la teatru”, n-a fost nimic premeditat, nu a fost un gand care s-a copt in timp, nu stiu poate exista in mine, dar nu i-am dat destula importanta. Pe urma am inceput sa fac legaturi cu histrionismul meu, cu dorinta de fi in centrul atentiei, de a recita, dar niciodata nu m-am gandit ca poate as avea talent si success in teatru. Profesoara mea de matematica, mai sugubata asa, imi spunea mai in gluma mai in serios “Tu, Puscasu, sa dai la Teatru!”. Din momentul acela am inceput sa ma interesez ce inseamna admiterea la teatru sau colaborarea cu trupe de amatori, ca asa era pe vremuri inainte de Revolutie.

G.A.: Ati jucat Hamlet ca rol de debut, la putin timp dupa Revolutie.

C.P.: Piesa s-a montat dupa ce am terminat facultatea in ‘95, iar eu eram deja angajat laTeatrul National. Nu muriti din intamplare a lui Ion Baiesu in regia lui Ion Sapdaru, a fost unul dintre primele mele roluri mari. Mai avusesem si alte colaborari cand am fost angajat in teatru. Tot timpul mi-a placut sa acumulez cunostinte, experiente, niciodata nu cred ca putem spune “stiu tot”.

G.A.: In Istoria unui cal ati jucat Holstomer, fiind singurul actor profesionist intr-o distributie de studenti. Cum ati negociat interactiunea cu ceilalti din aceasta perspectiva?

C.P.: Acest rol a avut o istorie foarte scurta comparativ cu Iona. S-au jucat doar 6 spectacole plus unul in Ucraina. Iarasi am avut un personaj pe care l-am indragit foarte mult, tot in regia lui Ion Sapdaru. A fost o experienta interesanta. Cu cat inaintam in varsta si acumulam experienta, avem tendinta de a uita primii pasi pe care i-am facut in actorie, acel abecedar al meseriei, sarim etapele acestea. Dar la repetitii, fiind studenti chiar si din anul I care abia puneau piciorul pe scena, Ion Sapdaru a inceput sa-i ia de la zero cu explicatiile, si am fost neplacut surprins sa descopar ca eludasem aceste etape in timpul anilor. Mi-a facut placere sa reinviu in mine acele cunostinte care incepusera sa adoarma.

“Am evitat sa vizionez dvd-uri sau casete cu alte interpretari de a nu ma lasa furat […] orgoliul meu personal imi zice ca nu e bine”

G.A.: V-ati simtit tentat de viata artistica din capitala? Cat de mult a insemnat pentru dvs. faptul ca sunteti din Iasi?

C.P.: Am vrut sa merg in capitala imediat dupa Revolutie. Cu timpul insa, am observat ca se face teatru de calitate si la Iasi. Acolo ai privilegiul de a fi cunoscut mai mult pe plan national, dar din punct de vedere calitativ, acelasi teatru se face si la noi. Am ramas in Iasi poate si din comoditate (rade), fiindca eram angajat al Teatrului National din studentie, plus ca sunt foarte atasat de familia mea, de parinti si atunci a fost greu sa ma desprind de ei. Am cochetat eu cu capitala, dar nu am mai vrut sa ma duc acolo. Te poti pierde in multimea de actori care asteapta flamanda un rol. Atata timp cat nu te duci la o tinta sigura sau nu esti chemat, te pierzi. Cand eram mai tanar eram mai nerabdator, dar acum stiu sa astept: daca va fi sa fie e binevenit. Plus ca nu-mi place sa fac compromisuri. Atunci n-as fi stiut daca am fost ales datorita talentului sau a compromisurilor facute. Ori de cate ori am fost ales pentru un film sau pentru o piesa nu m-am abatut niciun milimetru de la principiile mele.

G.A.: Revenind la Iona, este un rol pe care l-ati jucat unsprezece ani. Nu v-ati plictisit de el, care e secretul acestei longevitati?

C.P.: A fost foarte cerut. Fiind un proiect al unei companii private, interesul lor a fost ca spectacolul sa se joace, dar a si fost foarte cerut. Cred ca l-as fi jucat in continuare, dar anumite motive m-au facut sa incetez colaborarea. Mi-a placut foarte mult, si cu fiecare spectacol descopeream alte valente ale textului lui Marin Sorescu. Este un text bogat, profund, si fiind o metafora am putut interpreta diferit de fiecare data.

G.A.: Pe de alta parte, in Harold si Maude jucati cinci roluri diferite. Cum reusiti sa intrati atat de rapid in pielea personajelor? Pot fi interpretate credibil toate cele 5 personaje?

C.P.: Acolo chiar am avut ocazia sa ma “joc” cu personajele. A fost ideea regizoarei (n.r. Irina Popescu Boieru) ca eu sa joc vreo cinci personaje, colega mea Haruna Condurache vreo trei sau chiar patru, iar doamna Mihaela Arsenescu doua personaje foarte grele si foarte solicitante, ea fiind si personajul principal. Plecand de la aceasta idee a regizoarei am interpretat atatea roluri. Dar se lucreaza mult mai usor cu patru persoane. A fost extraordinar mai ales cand a trebuit sa-mi schimb registrul vocal pentru o fractiune de secunda, cand vorbeam de dupa paravan, iar doua dintre personajele interpretate de mine trebuiau sa poarte un dialog.

G.A.: De curand a fost premiera spectacolului Mizantropul, cum e sa jucati un rol pe care l-a interpretat si Florian Pittis? Ati folosit rolul respectiv pentru documentare?

C.P.: Am evitat sa vizionez dvd-uri sau casete cu alte interpretari pentru a nu ma lasa furat. Cu toate ca iti propui sa nu copiezi, instinctiv ramane tendinta de a copia, iar orgoliul imi zice ca nu e bine, ca trebuie sa fac eu, sa vin cu propuneri legate de personaj, nu sa ma uit si sa copiez. Florian Pittis a fost o personalitate, un personaj aparte, un talent polivalent. Sunt multe personaje care au fost interpretate de actori celebri romani sau straini. De exepmplu, Ion Sapdaru a insistat sa imi arate spectacolul Holstomer montat la Sankt Petersburg, dar imediat am incercat sa sterg acele imagini.

“In cinematografie este o alta lume, actorul simte acolo ca este pionul principal, toata lumea are o grija deosebita fata de el.”

G.A.: V-a parut rau dupa un anumit rol pe care l-ati refuzat?

C.P.: Nu cred ca s-a intamplat foarte des sa refuz roluri. Daca nu am vrut sa ma implic intr-un proiect nu m-am dus la casting, dar s-a intamplat foarte rar acest lucru. Doar daca am fost prins intr-un alt proiect a trebuit sa refuz. Daca ar fi sa reformulam intrebarea, daca mi-a parut rau pentru un rol pe care nu l-am putut interpreta sau in care nu am fost distribuit, asta da. Mi-ar fi placut foarte mult sa joc in O noapte furtunoasa, piesa regizata deAlexandru Dabija. Mi-a placut ce au facut colegii mei acolo si i-am invidiat in sensul bun al cuvantului, chiar le-am si spus-o. Cred ca puteam face parte din distributie, dar lui Dabija i s-au parut alte personaje potrivite. Sper sa mai vina la Iasi si sa colaboram pentru ca e un regizor cu care ma inteleg foarte bine.

G.A.: Ati jucat in filmul Tanti, regizat de Serban Marinescu. Are cinematografia o mai mare putere de seductie decat teatrul pentru un actor?

C.P.: Nu, pentru ca ce-ti da teatrul e diferit, sunt alte satisfactii. E o relatie directa cu publicul. Cand ii vezi pe toti in sala forfotind, cautandu-si locurile, emotia este mai mare, si la fiecare spectacol se intampla asta. Este emotie benefica. Noi zicem ca cel care nu are deloc emotii nu este actor. Ca actor nu se poate sa fii indiferent. Chiar si in Iona, dupa unsprezece ani, la fiecare spectacol in primele secunde aveam asa o trepidatie, o palpitatie, un amestec de emotie, un pic de frica, placere… placerea de a incepe sa captezi publicul. Acea emotie efervescenta care trebuie sa creasca si sa dea forta personajului. In fata camerei de filmat e altceva, nu sunt acei timpi ca la teatru. Acolo cand s-a zis “motor” trebuie sa fii incarcat cu o anumita stare, totul se petrece foarte repede.

G.A.: Anul acesta a debutat pentru dvs. cu un rol la care multi actori au aspirat, si aici ma refer la cel din filmul cu Nicholas Cage, Ghost Rider 2. Cum a fost sa lucrati cu regizori straini, care sunt diferentele si cum se simt ele pe platou?

C.P.: Avand ocazia sa lucrez dinainte in cinematografie am vazut ca nu sunt diferente foarte mari. La un film toti stiu ce au de facut. Sunt profesionisti, platiti foarte bine si exigenta este maxima deoarece costa mii de euro sa pierzi o zi de filmare din cauza cuiva. In teatru se mai intampla accidente, nepasare si aici ma refer la partea tehnica. In cinematografie este o alta lume, actorul simte acolo ca este pionul principal, toata lumea are o grija deosebita fata de el. Pentru Ghost Rider 2 am filmat iarna. La un moment dat regizorul de platou ne-a spus ca luam o pauza, iar eu am decis sa ma duc la rulota deoarece eram imbracat subtire – filmam intr-o camasa si un pulover – iar secretara de platou imi zice “merg si eu cu dvs.”. Ma gandeam ca are acelasi drum cu mine. Aveam de mers vreo suta de metri si pe tot drumul imi repeta “aveti grija, aveti grija” si ma tinea de brat sa nu cad. Cand am ajuns la rulota mi-a zis “bine ca am ajuns” si a rasuflat usurata. Un picior luxat ar fi compromis ziua de filmare. M-am simtit important.

“Eu am aflat la filmarea spotului publicitar ca Bergenbier e bere belgiana.”

G.A.: Personajul Alain Reille din Zeul macelului denota un comportament nu tocmai laudabil. Cum este Constantin Puscasu in viata de zi cu zi ?

C.P.: In viata de zi cu zi Constantin Puscasu incearca sa isi rezolve problemele cu el insusi, pentru ca am observat ca frustarile mele sunt provocate numai de mine si daca reusesc sa-mi accept defectele asa cum imi accept si calitatile, acest lucru va imbunatati si relatia mea cu ceilalti. O relatie buna cu tine insuti duce la o relatie buna cu cei din jurul tau. Pentru noi actorii e foarte important echilibrul fiindca lucram cu multe personaje, cu tipuri de comportament diferite. Constantin Puscasu incearca sa se inteleaga mai bine pe el insusi, sa nu aiba dorinte foarte multe fiindca ele sunt furnizoare de nemultumiri, mai ales daca ele se implinesc din ce in ce mai putin. E o discutie continua cu mine, care face sa nu ma plictisesc niciodata, sa ma simt bine si atunci cand sunt singur – si aici ma refer la momentele in care nu sunt cu familia mea. Ma joc foarte mult cu baietelul meu. Asta este iarasi o latura pe care nimeni nu trebuie sa o anuleze, aceasta candoare pe care foarte multi dintre noi incearca sa o ascunda din frica de oameni.

G.A.: Revenind la Tanti, rolul belgianului din film v-a ajutat la obtinerea celui din reclama? Apareti intr-o reclama la o marca de bere si probabil cei mai multi romani va cunosc acum ca maestru berar.

C.P.: (Rade) Eu am aflat la filmarea spotului publicitar ca Bergenbier e bere belgiana. M-a ajutat ca spotul a fost realizat de aceeasi casa de productie, iar secventele din film cred ca m-au recomandat pentru promovarea lui.

G.A.: Nu va e teama ca lumea, si aici ma refer la cei care nu merg la teatru, va va asocia cu acel personaj?

C.P.: Sa zicem ca m-a vazut multa lume, dar nu cred ca ma asociaza, ca e un mic spot. Daca ar fi avut mai multe episoade poate ar fi avut de suferit imaginea mea, dar asa nu.

G.A.: Care este marca preferata de bere din strainatate?

C.P.: Nu sunt un mare bautor de bere, dar imi place Guinness. E o bere neagra irlandeza cu un gust special.

G.A.: Spuneti ca va place sahul. Ce deschidere preferati cand jucati cu albele si care e piesa preferata intre nebun si cal?

C.P.: Imi place mai mult calul, pentru ca are o varietate mai mare de joc. Nebunului ii poti usor limita campul de actiune, daca i-l ocupi poti sa-l inchizi foarte repede, chiar daca are o bataie mai lunga. Pe cand calul avand si capacitatea de a sari, e mult mai maleabil. Si imi place si calul ca animal (rade). Iar ca deschidere imi place gambit dame. Cand eram student “pierdeam” foarte multe nopti.

G.A.: Care ar fi cea mai mare provocare pentru cariera dvs.?

C.P.: Desigur ca fiecare avem cate un personaj pe care il ravnim. Cel pe care mi-ar placea sa-l interpretez este Printul Miskin din Idiotul. E dificil, e special. Daca ne gandim la Dostoievskisi Raskolnikov mi-ar placea, arta rusa mi-e foarte draga si e la sufletul meu. Mi-am dorit foarte mult sa joc in Rinocerii, iar cand mi s-a spus ca voi juca am fost bucuros, dar in acelasi timp mi-a fost si frica sa nu dezamagesc. Cand esti aproape de telul tau frica de a nu-l obtine este foarte mare.

Interviul a aparut si pe site-ul AltIasi pe adresa asta.

Pagina de jurnal a unui copil ce-a fost odată copil

Mă uit la tine cu o distanță suspicioasă și totuși nu-mi dau seama care a fost motivul plecării tale. Totul s-a sfîrșit în acea noapte cu cer senin, în care cele două care selenare și omnisciente mînate de un vizitiu invizibil au luat foc. Totul a luat foc. Totul a fost inundat. Totul a început să poarte un miros specific. S-au schimbat multe în doar o fracțiune de secundă. Mă uit în jur și nu-mi pot explica ceea ce nici tu nu-ti poți explica la rîndu-ți.  Întunericul s-a stins și el.  Parcă nu mai e nimic ca la început. S-a sfîrșit vremea în care mă jucam în părul tău, vremea în care două vorbe cîntăreau cît doua vagoane cu plumb, vremea aceea a rățuștelor de plastic din cadă, vremea noastră.

 Fii atentă pe unde pășești să nu calci în vreun cui sau în vreo bucățică de  sticlă,, așa îmi spuneai.   Aveai mare grijă de mine. Mergi și te spală pe mîini să nu te-mbolnăvești!

Fire de păr de cîine se plimba prin atmosferă  alene și nimeni nu se mai îmbolnăvea ca în ziua de azi, cînd fructul cumpărat din piață conține tot felul de insecticide date pentru dăunători. Da, recunosc dormeam cu pisica la nas. Și nu m-am imbolnăvit. Recunosc că am stîrpit cuiburi de viespi, iar mușcătura lor nu m-a doborît. Ba mai mult, ma făcea să revin și a doua zi să-mi termin treaba. Mai recunosc ca am făcut disecție unor pui de vrăbii aflați într-un cuib pe treapta a patra a stîlpului de la poartă. Încă de atunci aveam deprinderi de biolog. Știu că sună clișeic, dar viața mea a luat o turnură drastică într-o seară lipsită de stele și de lună.  
            
A fost greu să mă-nvăț cu ideea că nu mai sunt alături de tine, că ne-am despărțit una de cealaltă. Mai greu mi-a fost să nu-ți mai văd privirea să nu mai știu nimic de tine. Fotografia ta e singurul lucru ce mi-a mai rămas din vremea noastră încărcată cu drăgălășenii și cuvinte de alint. Acum am crescut și sunt pe drumuri necunoscute ție, necunoscute mie. Intuiești oare unde mă aflu acum? Poate crezi că trăiesc nepăsătoare într-un castel de fildeș, unde servitorii îmi flutură evantaiul în nas, iar toată lumea mi-e supusă.
Mi-e dor de zîmbetul tău de dimineață cînd îmi pregăteai micul dejun! Mi-e dor de șoaptele tale calde de noapte bună! Mi-e dor de hăinuța croșetată pe care o purtam la patru ani! Prea mult a trecut, timpul nu a vindecat această rană sufletească. Acum stau într-un ungher de cameră  doi pe doi, plină de mucegaiuri și pînze de păianjen. Este a noua lună de cînd simt că am prins rădăcini, așa cum tu ai simțit poate în perioada în care am stat în burta ta precum un parazit ce-și găsește gazda bună. Atît de mult mi-aș dori să dau timpul înapoi. Simt că sunt o plantă fără fotosinteză, îngălbenită de lipsa luminii și a dragostei tale, mamă! Sunt un animal într-o cușcă fără gratii, legată cu  lanțurile copilăriei mele.  Stăpînul meu nu pot fi nici măcar eu, ci o gorilă înaltă fără sentimente. Și astăzi sufletul meu mi-a fost mutilat, trupul meu se degradează pe zi ce trece. Nu mai am niciun drept asupra mea, sunt o jucărie teleghidată de comenzile celor din jur. 
Bărbatul de astăzi mi-a dat o bomboană, a realizat că sunt încă un copil  în trupul căruia dănțuie inocența.
Sursa imaginilor: licart.ro
Mențiune: Textul acesta a luat Premiul Special de la Organizația Salvați Copiii – Filiala Caraș-Severin în cadrul Taberei Naționale Reporter XXI de la Rîul Alb – Reșița 2011.

Interviu cu regizorul Alexandru Maftei

Azi am decis să vă fac cunoștință cu un suflet minunat ce nu trebuie lăsat la păstrat să se așterne praful asupra sa. Voi scoate de la naftalină interviul pe care l-am realizat în luna mai 2011 în cadrul Festivalului de Film Românesc realizat de Asociația Studenților Jurnaliști cu regizorul filmului „Bună! Ce faci?” Alexandru Maftei, care a primit premiul special la Festivalul de Film Internaţional de la Monaco şi premiul pentru cel mai bun debut regizoral în seara premergătoare discuției noastre.

 
„Ne-am propus să facem un film de dragoste”
 
Giorgiana Aștefanei: „Regizor mă fac cînd voi crește mare”, asta era visul din copilărie?
Alex Maftei: Nu îmi mai aduc aminte exact ceea ce vroiam să devin cînd eram mic copil, am avut diverse pasiuni, diverse preocupări. Eram pasionat de electronică la un moment dat, apoi mi-am schimbat pasiunea: eram pasionat de desen, de pictură, după aia în liceu am făcut piese de teatru, aşa că nu am avut o pasiune clară.
 
G.A.: Aţi reuşit ca după vizionarea filmului să redaţi sentimentul de afecţiune asupra oamenilor, aţi reuşit să-i faceţi să iasă din sală ţinîndu-se de mînă.
A.M.: Bine acuma şi eu cînd eram la liceu mă duceam la film şi mă ţineam de mînă la toate filmele poate. Ne-am propus să facem un film de dragoste, ăsta a fost gîndul cu care am pornit lucrul la acest film şi pe parcurs ne-am dat seama că ar trebui să vorbim cu oarece căldură şi oarece umor despre problemele din cuplu cît şi despre dragoste şi lucrurile frumoase, pentru că mi se pare a fi un subiect important, un subiect care poate inspira oamenii.
 
G.A.: Care a fost traseul regie-film?
A.M.: După ce am terminat liceul, m-am dus la facultatea de fizică şi am dat examen. Am intrat la fizică, pe vremea aia se făcea armată lungă dacă nu intrai la facultate şi mi-era teamă să dau la actorie pentru că m-am gîndit că n-o să intru şi-o să fac armata cea lungă, aşa că am dat la fizică care era oarecum facultatea pentru care într-adevăr mă pregătisem. Cam după primul semestru mi s-a părut că nu era ceea ce vroiam să fac, aşa că am întrerupt anul şi m-am dus să văd în ce consta examenul la regie teatru şi film şi în anul ăla am dat, în 1990 şi am intrat din prima. Cred că am avut noroc.

 

„…sigur că mai spărgeam geamuri”
 
G.A.: Aţi crescut în lumea rigidă a regimului comunist, cum era relaţia părinţilor dvs. atunci?
A.M.: Am dus o viaţă mai libertină faţă de celelalte familii din ţară, cu vacanţe mai lungi. Tatăl meu a fost pictor, iar mama mea a fost ceramistă, amîndoi au fost artişti. Munceau foarte mult, dar nu se duceau în fiecare zi la servici. Ca artişti îşi permiteau să aibă un program, de lucru mai flexibil, sigur că erau zile şi nopţi în care munceau, dar erau şi zile libere. Nu pot să zic că am trăit într-o familie comunistă, atmosfera de acasă era caldă.
 
G.A.: A fost Alexandru Maftei un băiat năzbîtios?
A.M.: În clasa întîi îmi aduc aminte că învăţătoarea a fost şocată de comportamentul pe care îl aveam. A chemat-o pe mama la şcoală s-o întrebe dacă sunt un copil normal sau am ceva probleme. Făceam tot felul de năzbîtii, nu eram întocmai cuminte. Aveam un coleg cu care făceam numai tîmpenii. Spartul geamurilor erau chestii minore, făceam lucruri… (rîde). Noi stăteam la bloc. Era un bloc cu 10 etaje. Ne suiam pe terasă şi făceam concurs – pe terasă era un fel de pietriş – „cine nimereşte cu piatra pe geamul din blocul de vis-a-vis sau pe geamurile deschise”, sigur că mai spărgeam geamuri. La un moment dat a venit un bărbat care era supărat că am aruncat cu o piatră fix în farfuria lui de ciorbă. A venit la şcoală şi a ieşit scandal.
 
„A fost un moment important în care ne-am dat seama că putem face şi alte lucruri împreună, decît am făcut căsnicie, copii şi altele”
 
G.A.: Revenind la film, se pare că mîna destinului v-a făcut s-o alegeţi pe soţia dvs. în rol principal. Cît de mult v-a apropiat lucrul ăsta mai mult unul de celălalt?
A.M.: Eu am făcut un casting destul de lung cu mai multe actriţe şi am căutat să găsesc de fapt un cuplu, mai mult decît un actor bun şi o actriţă bună. Cred că am avut noroc să-i întîlnesc pe Dana şi pe Ionel împreună, iar în ceea ce priveşte relaţia mea cu Dana a fost un moment important în care ne-am dat seama că putem face şi alte lucruri împreună, decît am făcut căsnicie, copii şi altele. Am mai făcut două filmuleţe, cînd eram eu student cu ea, în anul I şi în anul III, dar nu eram maturi nici eu, nici ea din punct de vedere artistic, acum simt că ne-am întîlnit într-un moment în care amîndoi am ajuns la o anumită maturitate şi întîlnirea aceasta ne-a apropiat într-un fel.


G.A.: Aţi prevăzut succesul filmului?
A.M.: Aici la Iaşi a fost cel mai iubitor public pe care l-a avut filmul ăsta şi nu e un compliment de formă, chiar cred că a fost cel mai frumos public aici. În momentul în care faci un film cu onestitate şi cu oarece maturitate oamenii vin şi-l văd cu plăcere, indiferent despre ce film este vorba. Pe de altă parte, cred că era nevoie de un film de dragoste în cinematografele româneşti şi oamenii au fost fericiţi să vadă unul de acest gen. Mă rog, asta era o premeditare, ne-am gîndit că este nevoie şi mi-am dorit foarte mult să fac unul de acest fel. Sunt de părere că succesul depinde de mai multe lucruri. Ca cinematograful să fie plin nu depinde numai de filmul care rulează Ci de cinematograf, de publicitatea care i se face filmului, de obiceiul pe care oamenii îl au de a merge la film. Noi am încercat să revigorăm o anumită magie a cinematografului pe care în ultimii ani filmul românesc a pierdut-o un pic, în favoarea unui idealism şi a unei încercări de a face filme oarecum obiective. De asta am făcut un film subiectiv, în care ne folosim de aceste lucruri ale magiei cinematografului: de montaj, de muzică, de o poveste.
 
„Libertatea de expresie pe care o avem acum se referă şi la scenele de amor”
 
G.A.: Filmele de după Revoluţie par a avea mai multe scene de violenţă şi de goliciune, oare tinde să creasca această eră?
A.M.: Acuma cinematograful românesc nu s-a născut astăzi. Înainte de ‘89 cinematograful avea alte caracteristici decît are acum, era un mijloc de propagandă şi mijloc prin care artiştii încercă să spună lucruri subversive, totul era sugerat, decît arătat sau spus clar. Cred că, în filmul nostru am încercat să nu avem nuditate gratuită. Scenele de nuditate care sunt în film, au un rost, nu sunt doar de dragul de a fi, ele fac parte dintr-o demonstraţie care se leagă de un personaj principal în film, şi anume copilul celor doi. Cred că am făcut aceste scene într-un mod artistic. Nu le-am făcut într-un mod în care să deranjeze sau să ofenseze pe cineva.
 
G.A.: …ideea era că tot mai mult sunt prezente aceste scene,
A.M.: Ele fac parte din viaţa noastră, nu văd de ce nu ar apărea în filme. Exact cum să mergi la servici e scena care apare în filme, există şi scene de amor. Mi se pare normal să fie şi mi se pare că orice lucru care aparţine vieţii noastre poate exista şi într-un film foarte bine. Sigur că depinde foarte mult şi de faptul cum sunt arătate aceste scene, cum sunt filmate şi se rost au ele în aceste filme. Libertatea de expresie pe care o avem acum se referă şi la aceste scene.
 
G.A.: „Fii cu ochii pe fericire” aşa se numeşte unul din filmele dvs., de unde a venit ideea sa?
A.M.: Scenariul a pornit de la o întîlnire a unor foşti colegi de liceu după 20 de ani de la absolvire, întîlnire care era organizată de unul dintre foştii colegi care era mare patron de televiziune. Apoi am grefat pe aceasta şi l-am făcut pentru că la ora aceea exista un oarecare sentiment că televiziunile comerciale acaparase viaţa publică românească într-un mod destul de derizoriu prin concursuri, cu premii. Asta a fost motivaţia pentru care am decis atunci să legăm aceste poveşti: cea de întîlnire după 20 de ani şi cea legată de televiziune.
 
Cea mică (11 ani) a spus că scenele acestea de goliciune sunt cam prea mult pentru ea
 
G.A.: De ce protagonoştii ultimului film sunt sub aripa arhanghelului Gavriil, de ce Gabi?
A.M.: Nu ştiu dacă ne-am gîndit atît de profund cum ai gîndit tu acum, însă noi ne-am gîndit să fie la fel şi la masculin şi la feminin. Am mai avut alte variante, dar astea erau. Gabi putea fi nume şi al unui bărbat şi al unei femei, asta ni s-a părut că ar fi putut fi interesant, să exprimăm cumva predestinarea lor şi să creăm în acelaşi timp confuzia.
 
G.A.: S-au adus foarte multe aprecieri la adresa filmului, cum vedeţi lucrul acesta?
A.M.: Am citit lucruri şi bune şi rele despre filmul meu pe internet. Sincer să fiu, cele bune m-au încurajat foarte tare, cele rele unele m-au întristat, altele mi s-au părut că nu au nimic de a face cu filmul. În orice caz este un feedback pe care l-am primit la cald imediat după premieră. Cînd l-am dat la Cluj la TIFF sau la Iaşi am avut un feedback destul de consistent care ne-au făcut să tragem anumite concluzii.
 
G.A.: L-aţi filmat în 37 de zile, sunt unele amănunte pe care le-aţi scăpat şi acum aţi vrea să le refaceţi?
A.M.: În mare parte cred că am făcut tot ce mă puteam pricepe eu. Poate peste un timp o să-mi dau seama că unele lucruri puteau fi făcute altfel, mai frumos. Sunt mulţumit de ceea ce am realizat, nu am lucruri pe care să mi le reproşez. L-am filmat cu multă grijă şi cu multă responsabilitate. Acum în momentul ăsta nu văd ce aş schimba, a ajuns la o formă pe care o consider destul de de bună.

G.A.: Care a fost părerea fetelor dvs. când l-au văzut ?
A.M.: Nu s-au exprimat aşa într-un mod foarte clar. Sigur că le-am întrebat care e părerea lor. Mi-au spus că le-a plăcut. Cea mică (11 ani) a spus că scenele acestea de goliciune sunt cam prea mult pentru ea, dar cred că ele făcînd parte din familie şi auzindu-ne pe noi mai bine de un an în casă vorbind despre film, acesta a devenit ca un fel de „fraţior mai mic” după cum spune soţia.

Alexandru Maftei este tot timpul cu ochii pe fericire
 
G.A.: Publicaţia „Washington City Paper” apreciază că filmul românesc are structura clasică a unei comedii de Hollywood, lăsînd în urmă „falsa tensiune hollywoodiană în favoarea emoţiilor reale înduioşătoare”, care au fost reacțiile asupra filmului dvs. în State?
A.M.: Acum nu ştiu de ce neapărat, oamenii doresc să catalogheze, să pună în cutiuţe lucrurile din jur şi aşa se-ntîmplă şi cu filmele: ăsta e comedie romantică, ăsta e drama, ăsta e thriller etc. Totuşi cred că este o varietate mult mai mare de filme, de genuri pe care unii oameni încearcă să le sugereze. Filmul nostru, sigur că are o structură clară. Probabil că alte lucruri determină oamenii să-l compare cu un film american, fiindcă nu e un film american, însă asta cred că vine prin comparaţie cu unele filme româneşti sau americane. Mie nu mi se pare că are vreo legătură cu filmele americane, e un film în care s-au folosit montajele, în care se foloseşte muzica, dar nu numai filmele americane au muzică şi cele franţuzeşti au, şi cele indiene chiar şi cele chineze au muzică. Noi tindem să distingem doar două categorii de filme: cele americane şi cele româneşti, în rest nu ne mai interesează nimic. Mi se pare că e un pic ciudată chestia asta. Acum, sigur că genul de comedie romantică este un gen destul de uşor pe care americanii îl tratează destul de uşor, dar cred că filmul nostru nu e tocmai uşor în unele părţi şi poate asta au sesizat ei că e ceva ce nu se-ncadrează cu ceea ce ştiu ei. Am încercat să fim oneşti cu noi, să nu ne păcălim cu faptul că atunci cînd doi oameni se-nşeală, a doua zi le trece. Asta nu se poate. În multe filme americane, parcă sunt spălaţi pe memorie, au uitat a doua zi pasul călcat strîmb. Poate că asta au încercat să catalogheze, unele lucruri nu au intrat în sertăraş.
 
G.A.: Care este lucrul pe care l-aţi face întotdeauna cu mare plăcere în afara regizatului?
A.M.: Cred că ar fi fotografia.
 
G.A.: Aţi realizat un film documentar despre Ştefan cel Mare pentru emisiunea „Mari români” şi ştiu că dorinţa dvs. este de a mai face unul, dar diferit. Care ar fi povestea ce ar orbita în jurul domnitorului?
A.M.: Cînd am făcut acest film documentar, am studiat o perioadă partea asta de istorie şi mi s-a părut foarte interesantă şi foarte nearătată oamenilor. Despre Ştefan cel Mare se ştiu lucuri multe şi interesante, dar în perioada comunistă foarte multe din ele au fost ascunse, răstălmăcite. De la Revoluţie încoace nimeni din zona asta de film nu a încercat să facă un film prin care să pună în drepturi toate acestea adevăruri incomode. Apoi, a fost întîlnirea cu cartea domnului Ştefan Gorovei „Despre Ştefan cel Mare” care m-a inspirat foarte mult şi normal că am dorit să continui puţin ceea ce abia începusem cu acest documentar, să mă documentez şi să-ncerc să văd dacă aş putea vorbi despre Ştefan cel Mare în condiţiile vieţii personale. Ceea ce mă interesează în mod special este latura lui creştin ortodoxă şi partea asta a vieţii lui care a fost mai puţin expusă în manualele de istorie. Mă atrage foarte tare faptul că el a fost un apărător al Ortodoxiei şi că credinţa care l-a însufleţit l-a ajutat să răzbată în multe lupte. Ca orice persoanj complex are o viaţă spirituală, o viaţă concretă.
 
G.A.:  Dacă serialul „Lombarzilor 8” ar fi fost difuzat pe un alt post de televiziune, de exemplu pe ProTV ar fi avut mai mult succes?
A.M.: Nu ar fi putut difuzat la ProTV, pur şi simplu pentru că serialul ăsta a fost făcut la B1 şi asta a fost un noroc pentru a-l face şi ca acesta este cu totul diferit faţă de celelalte seriale. Pur şi simplu nu ar fi putut fi făcut la ProTV. E un serial la care am fost doar regizor, nu m-am ocupat de scenariu. Nu a fost un proiect al meu, eu doar am fost solicitat doar să fac o parte din filmări.
 
G.A.: Aţi fost cu ochii pe fericire?
A.M.: Cred că am fost întotdeauna cu ochii pe ea, să fac pe alţii fericiţi să fiu şi eu împăcat cu lucrurile care mi se dau, care mi se arată şi care mi se întîmplă, adică încerc să am o atitudine pozitivă care să-nţeleg ceea ce mi se-ntîmplă şi să mă bucur de ceea ce mi se întîmplă.



Acest interviu a fost publicat și pe site-ul Serilor Filmului Românesc de la Iași.

Levitație

Ai simțit vreodată că sufletul îți va plesni de atîtea amintiri și gînduri?
Ai fost vreodată într-o stare din aia de comă, dar nu una biologică, ci una ce se aseamănă cu o stare infinită de neputință?
Ai visat vreodată că Luna se stinge la mijitul zorilor?
Ai ținut vreodată în tine un gînd ce în jocul lui frenetic se frămînta pe buze să iasă la iveală?
Coincidența revederii neașteptate a unei persoane m-a făcut să-mi amintesc de răspunsurile acestor întrebări. Despărțirea de aceasta însă, mi-a dat o stare de recunoștință a ceea ce a fost odată.
Mă simt ca devi a lui Mircea Eliade cu noduri în gît, dar cu o imensă stare de bine. Chiar dacă TU nu vei avea ocazia să-mi citești rîndurile, mă simt obligată să scriu despre tine, Micule Geniu! M-am temut dintotdeauna de acea îmbrățișare de despărțire. Astăzi se pare că s-a mai adăugat un adio în minte și în suflet. Nu un „adio, deci pe curînd”, ci un „adio” pe care l-aș numi ancestral. Istovită de puteri îmi amintesc cu drag de acele versuri în stil eminescian și siropos pe care (mi) le scriai în perioada frumoasă și lipsită de griji a ta, a mea. De acele cuvinte „sfătoase” încărcate cu termeni din genetică de la miez de noapte mi-e dor! Lungă e noaptea, scurtă e viața. Nu mai simt bătaia inimii tale de copil.
Mă sperie gîndul că nu te voi mai revedea! Pînă azi am fost aproape unul de celălalt, nu mă interesa ce faci, ce mănînci la prînz sau cu cine te-ai mai întîlnit pe stradă, fiindcă te știam acolo. Acum adverbul acesta de loc a devenit un alt acolo, un acolo definitiv, fără cale de întoarcere. Și o să-mi fie teribil de dor de tine!
Acum ultima privire încununată de zîmbetul tău inocent încriptat pe vecie luminează obscurul din al meu suflet. Voi păstra stihurile tale, așa cum maicile își țin singura fotografie cu părinții în loc ascuns numai de ele știut.

A mea ultimă zi din viaţă 
Ţie eu ţi-aş oferi-o 
De nimic nu îmi mai pasă, 
Doar să-ţi fie ţie bine.


Te-aș chema, deoarece azi m-am simțit din nou copil, al cărui suflet pur și inocent se citește de la primul clipit din pleoape.

doruri insipide, incolore și inodore

Bătăi aritmice. Puls cromatic. Pereți scrijeliți de evadări consecutive. Pantofi aruncați în fundul grădinii. Sentimente pe ușă atîrnînd ca un copil ce vrea să-și scoată cel mai strașnic dinte. Sîn otrăvit de dulceața sa. Cărți docente pline de praf pe marginea bibliotecii. Doruri incolore.

Goldene de toamnă amare. Drumuri de fier. Tragedie mahmură. Gînduri migdalate. Istorii pictate pe tavan. Tablouri lîncezite. Frunze plecate cu vîntul. Lună acră. Mașini cu motor eco. Sondaje timpurii. Lumini dulci la capăt de linie. Praf de copt expirat. Doruri insipide.
Nori nevrotici. Esență de rom. Copii bolunzi, dar inocenți. Priviritrandafirate. Apă vie. Hidrargir imobil. Stîlpi decapitați. Diatomee neagră. Visuri cu miros de scorțișoară. Cîntec de lebădă. Pagini liliachii rupte. Crini imperiali. Vase hallstattiene. Mirodenii putrede. Doruri inodore.
Enumerații incolore, insipide, inodore, dar acustice.

O altă sferă în Hand


Băieţii de la Alternosfera au concertat pentru a doua oară anul acesta în Iaşi


Cu „flori de mai” şi-au făcut din nou apariţia pe scena ieşeană la sfarsitul lunii mai a anului acesta, cei ale căror versuri se imprimă în pereţii barurilor de rock şi în minţile fanilor. Prima repetiţie a formaţiei Alternosfera a avut loc în urmă cu 13 ani, pe 13 decembrie în garajul nr. 511 din Chişinău. De aici şi numele primei lor melodii „Oraşul 511”, dar şi primului lor album  lansat în mai 2005




În jumătate de an aceştia au cîntat de trei ori în Iaşi. Acest lucru a fost făcut posibil se pare, datorită fanilor care-i vor aici. Aflaţi într-un turneu de promovare al noului album „Virgula” „alternosferiştii” au poposit sîmbăta trecută într-un local micuţ, încărcat de acorduri de chitară,   încîntînd publicul cu ale lor „wamintiri”.

Atmosfera a fost încălzită de cei de la RAVA care au urlat frenetic „feel you!”, solistul Lucian Curelariu spunînd ce e de fapt în „inima lui”: „Dă sunetul mai tare, nu mă aud. Aşa, e mai bine acum”. Replica sa a întîmpinat mulţi dintre cei veniţi acolo, fiind repetată de mai multe ori. O faţă înnegrită de creion şi rimel ţipă la urechea celui care stă cu ea, de asemenea negru din cap pînă în picioare: „Sunetul e prost, nu-nţeleg versurile”. Tricourile cu cap de mort şi cu mesaje sataniste par a nu lipsi de la nici un concert rock. În faţă, lîngă scenă, fanii formaţiei de peste Prut poartă tricouri cu numele ei.

Chemările publicului pentru ca cei din Alternosfera să vină odată pe scenă să cînte, i-au făcut pe membrii formaţiei RAVA să-şi încheie repertoriul mai repede, decît scria în program. Prin  replica de final a solistului s-a înţeles faptul că ei recunosc că cei din Republica Moldova sunt mai buni decît ei: „Cei de la Alternosfera se vor bucura de un asemenea public iubitor.” Veniţi din „Groapa Marianelor” membrii formaţiei basarabene au început să cînte la miezul nopţii cu ai lor „ochi de plumb”. „Am fost la concertul lor în Dublin, a fost super full, dar nu le ştiam versurile”, de data asta cu toate melodiile învăţate pe de rost, Vasilica îngîna împreună cu Marcel Bostan ce „îi uneşte, îi şi desparte”.

Publicul metamorfozat parcă „în prag de amurg” se bîţîie pe „drumurile lor de noroi”, urmărind cu mare atenţie gesturile şi cuvintele de pe buze ale solistului. „E a treia oară cînd vin la un concert de-al lor, de fiecare dată sunetul m-a dezamăgit, vreau să văd dacă de data asta e mai reuşit”, în spatele meu o voce sprijinită de un stîlp îi spune urechii drepte a unui spectator. Atmosfera se-ncinge cînd Marcel se plînge că „i-a furat femeia nordul”, spunînd cum îi joacă pe retină stropii de lumină atunci cînd cu frică în mădulare prevesteşte: „în casa pustie, în zori am să mor”. Ţipetele fanilor de a cînta „Oraşul 511” îi fac pe membrii formaţiei să îi poarte prin Teheran, Beijing, Orleans, în „urmărirea unui asasin” cu a lor melodie „Ploile nu vin” aterizînd cu „Avionul” nu în „Închisoarea albă” ci în oraşul în care „Alternosfera te cheamă, Alternosfera te-ndrumă”.  După aproape două ore de „mariane flori” şi „wamintiri” programul pare a se fi încheiat. După ce au cîntat de două ori în bis-uri, membrii formaţiei erau epuizaţi astfel încît în ciuda laitmotivului acelei seri „Oraşul 511” au încheiat seara. „Într-un concert publicul face programul. Ar fi urît din partea lor dacă nu cîntă şi melodia cerută, «Închisoarea albă». Au cîntat două bis-uri, dar la Rock’n Iaşi au cîntat trei. E clar că publicul îi vrea”, îmi spune Laura la ureche în timp ce băieţii de la Alternosfera stăteau în ventilator şi se ştergeau de transpiraţie.

Întristînd fanii prin faptul că nu au cîntat şi a treia oară, au spus că la următorul concert pe care-l vor avea în Iaşi în toamna acestui an, vor încerca să cînte mai mult. Versurile „Wamintirilor” duduiau la ieşirea din bar, se pare că melodia cea mai cunoscută i-a întîmpinat pe băieţi în tocul uşii de afară.

Un suflet schilodit si poeziile vindecătoare: Ilie Tudor

„duduiau zidurile şi caloriferele de poezie românească…”
Foarte rar mai auzim vorbindu-se despre ororile comunismului, se-ncearcă oare o muşamalizare a istoriei? Poezia din temniţele comuniste a reprezentat din totdeauna un subiect interesant, asupra căruia multe poveşti au fost aduse la cunoştinţă publicului. Doar cîteva asociaţii mai fac lucrul acesta, precum Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români, Fundaţia Academia Civică istorii ce au fost aprofundate de către Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Un documentar de 30 de minute în care foşti deţinuţi politici ca: Aspazia Otel Petrescu, Eugen Dumitriu, Dorina Cristea, Demostene Andonescu, supravieţuitori ai temniţelor comuniste, au vorbit despre poeziile care le luminau viaţa întunecata din timpul detenţiei, în următoarele două ore ale dezbaterii organizate la Facultatea de Teologie o poveste cutremurătoare a fost împletită de către tatăl renumitului cîntăreţ Tudor Gheorghe, Ilie Tudor.
Condamnat politic la 22 de ani de detenţie şi marcat de evenimentele trăite pe parcursul a celor 6 ani cît a făcut în închisoarea din Aiud, nea Ilie Tudor a vorbit în mijlocul sălii arhipline de studenţi însetaţi de cunoaştere, despre cum a ajuns în închisoare şi mai ales despre versurile lui Radu Gyr încărcate de credinţă ce erau scrijelite pe pereţii minţii. Acest efervescent rezultat a fost datorat vieţii spirituale pe care deţinutii au dobîndit-o în închisoare.
„Poezia – e modul de expresie a temniţelor”
Dacă memoria era singura legatură dintre poezie, Iisus şi om, lacrimile reprezentau liantul realităţii dure aproape nesfîrşite. Această comuniune de suferinţă, autoînţelegere reciprocă au făcut ca deţinuţii închisorii din Aiud să comunice prin intermediul codului Morse, dar şi a scoarţelor de săpun, împărtăţindu-şi astfel noile versuri: „pe bucata de săpun scriam 2-4 strofe de baladă pe care nu le ţineam minte, mai apoi le învăţam.”
În 2010, Tudor Gheorghe a susţinut la Iaşi un spectacol intitulat „Chemarea păsării de acasă” prin care releva prin cîntecele sale dureri din perioada neagră a istoriei ţării noastre după versurile lui Mircea Micu. „Simt poezia lui, mă simt ca el, dezrădăcinat în propria ţară, departe de tradiţiile în care am crescut, departe de lumea satului care a dispărut, asediat de agresivitatea citadină, în căutarea amintirilor, în căutarea unui orizont liniştitor care nu se întrevede”, susţine maestrul Tudor Gheorghe pe blogul dedicat lui.
Sursa: AltIasi.ro

Prima sesiune

Ora şapte dimineaţa. Iar sunetul deşteptătorului răstoarnă carul meu de vise înhămat cu al somnului cal. După pagini întregi încercate a fi scrijelite pe pereţii minţii mahmure de la ceaţa alcoolică de ieri noapte, dimineaţă totul pare a fi fost în zadar, fără niciun rezultat. Da, este prima sesiune, din primul semestru al primului an de facultate în care stresul fierbe în cuvinte cursurilor căpătate de la colegii binevoitori. Mda, ei au fost prezenţi la discursurile elevate ale dascălilor, în timp ce eu îmi aruncam capul în plapumă după nopţi la rînd pierdute în care fumul înnecăcios  străjuia  intrarea nărilor mele în vînt.  Aceşti măgăruşi dau dovadă de bunătate fără a se simţi ofuscaţi, trag după ei crucea învăţăturii, cea a prezenţei la cursuri a lor, dar şi a celorlalţi bondari ce-au lenevit în plus faţă de ei, ce au chiulit de la munca zilnică fără alte remuşcări. Aveau ei alte munci: le ţineau de urît liliecilor noaptea.


 Peste trei ore prezenţa pe calapod este oblogatorie, fără zgîieli, fără alte încercări de a opri timpul în loc sau de a-l da înainte. Cu o intensă verbozitate îmi tachinez sau mai bines pus îmi enervez colegele de cameră. Îmi obosesc jumătatea de sfert de neuron insomniacă, încercînd s-o ţin  “fresh” cu o delicioasă ceaşcă de ambrozie combinată cu o însemnată doză de cofeină.
Pix negru – bifat, pix albastru – bifat de două ori, foi de examen … hmm, trebuie să mă duc cu cerşitul din nou la colega mea silitoare să mă milogesc să-mi dea o foaie, poate chiar două, cu toate că ştiu sigur că inspiraţia va absenta, fiindcă am uitat-o în barul în care am dat din plete astă noapte, fiţuici – bifat cu pix roşu, orice alte cursuri ajutătoar – lăsate în cămin sub pernă pentru a nu-mi tenta “dejtile” în timpul examenului, mahmureala – prezentă, nu pot scăpa de ea sub nicio formă, telefonul cu internet – bifat şi ăsta.


Aşa s-au desfăşurat zilele sesiunii, paisprezece la număr. Răzbindu-le cu aversitate, semestrul al doilea cu viteza luminii se apropie. Încă de pea cum programul din agendă mi-e încărcat “full” cu alte ore de companie cu liliecii mei.  Am luat toate examenele… 6, 35! Rămîn în cămin şi semestrul acesta! În sesiunea următoare promit solemn că mă pun cu burta pe carte! 

Răsturnînd niţel istoria în Ajunul Noului An

Se spune că în după amiaza ultimei zile a anului, hatmanul chema boierii la Curte pentru vecernie. Domnitorul îi servea, după moda rusească, cu „vutcă” şi, după moda turcească, cu dulciuri şi cafea. Boierii stăteau, însă, cu inimile îngheţate pentru că acum, după capriciul sau înţelepciunea domnitorului, erau reîmpărţite dregătoriile (funcţiile) boiereşti. Boierii cei mari trăgeau cu urechea pe la uşile camerelor domneşti; cei mai mici şedeau ghemuiţi pe scările, beciurile şi prin Curtea palatului.

În zori, cu toţii se pregăteau pentru liturghie (la Iaşi, locul de desfăşurare a ceremonialului de Anul Nou era biserica Sf. Nicolae Domnesc). După slujbă, domnitorul se aşeza pe scaunul domnesc, iar postelnicul (maestrul de ceremonii), anunţa noua împărţire a dregătoriilor. Boierii numiţi primeau caftan şi sărutau mâna domnitorului, făcîndu-i urări şi daruri(blănuri de rîs, ceşti, un lighean şi un ibric); boierii rămaşi fără dregătorie se întorceau acasă unde izbucneau bocetele jupîneselor lor. Ei îşi înnecau amarul în cafele sau tutun şi abia acum cugetau cu amărăciune cum se învîrte roata lumii.

Norocoşii, însă, rămîneau, spre seară, la un ospăţ în Sala tronului unde exista obiceiul plăcintei cu răvaş, servită pe lîngă mîncărurile după reţete nemţeşti, franţuzeşti şi italiene. Plăcinta, coaptă în tavă întinsă, cu straturi subţiri de aluat, avea înăuntru, în diferite locuri, bani de aur şi răvaşe. După ce domnitorul împărţea plăcinta, răvaşele erau citite cu glas tare. În ele era scris: „Beţiv”, „Hapsân”, „Muieratic”, „Poftitor de domnie” etc., iar domnul adăuga cîte un comentariu pentru fiecare, o vorbă de duh, spre hazul şi deliciul adunării.

După ceremonia plăcintei cu răvaş, boierii se puteau întoarce la casele lor, cu gîndul că doar peste cîteva zile, la 6 ianuarie, se întorc iar la Curtea domnească pentru sărbătoarea Bobotezei.

Hai la vînătoarea de eclipse!

Mi-a fost deschis „apetitul” pentru eclipse, din nou, după difuzarea unei ştiri, în care se anunţa eclipsa totală de lună, de pe 21 decembrie a.c. care, însă, nu a fost vizibilă în România. Aşa că m-am hotărît să scriu, mai bine spus să fac un mic calendar al eclipselor ce vor avea loc în următorul an, 2011. Poate mai sunt şi alţi iubitori ai acestor fenomene astronomice.

Aşa că în 2011, vom avea bucuria de a urmări pe cer nu mai puţin de 3 eclipse importante: o eclipsă parţială de Soare pe 4 ianuarie – cea mai mare eclipsă vizibilă din România în următorii 16 ani şi două eclipse totale de Lună – 15 iunie şi 10 decembrie. Per ansamblu vor fi 6 eclipse: 4 eclipse parţiale de Soare (4 ianuarie, 1 iunie, 1 iulie, 25 noiembrie) şi 2 eclipse totale de Lună (15 iunie şi 10 decembrie).
Eclipsele vizibile din România:
*** Prima eclipsă a anului ce vine se va produce în dimineaţa zilei de 4 ianuarie 2011, fiind o eclipsă parţială mare. Maximul se va produce în capitala ţării la ora 10:35, cînd Soarele va fi acoperit 67.5% (ca suprafaţă). Eclipsa se va observa în Europa, jumătatea nordică a continentului african şi jumătatea vestică a Asiei.
*** A doua eclipsă a anului 2011 va fi o eclipsă totală de Lună, care se va produce în seara zilei de 15 iunie 2011, a cărei fază totală va dura o oră şi patruzeci de minute (1h 40 min), iar maximul ei producîndu-se la ora 23:12 (ora de vară). În România, Luna va răsări doar cu cîteva minute înainte de începutul eclipsei parţiale.
Această eclipsă se va vedea în întregime din estul şi sudul Africii, sudul Asiei şi Oceanul Indian şi parţial (la răsărit sau apus) în Australia, Europa şi America de Sud.
*** A treia eclipsă va fi tot o eclipsă totală de Lună care de această dată se va vedea doar parţial, fiindcă Luna va răsări în România în timpul eclipsei totale. Aceasta se va produce pe 10 decembrie 2011. Maximul eclipsei va avea loc la ora 16:31 (ora de iarnă a României) şi va dura 52 de minute şi 16 secunde. Cei care se vor bucura de aceasta în întregime vor fi locuitorii continentului asiatic, mai puţin cei din zona vestică, cei din Australia şi din Oceanul Atlantic. În rest eclipsa se va vedea la răsărit în Africa şi Europa, iar la apus în America de Nord.
Mă bucură nespus de mult că prietena mea, Luna (şi fără ghilimelele de rigoare de această dată, fiindcă nu le mai consider necesare), va arăta din nou de ce este în stare. Poate pare deplasată afirmaţia mea, dar mă declar cel mai mare admirator al Ei.

TEDx: despre femeie şi educaţie

Avea să aibă loc un eveniment important în după amiaza zilei de 11 a lunii acesteia, numit „Women on top”, pentru Youth Academy, dar şi pentru noi, femeile. Stingheră am păşit în hotelul Unirea din Iaşi acum o săptămînă.
De la uşă, întîmpinată fiind de o bună prietenă, membră a Asociaţiei, mi-am dat seama de anvergura acelei dezbateri. „Femeia este fanta care se deschide în zona vizibilului pentru a lăsa extraordinarul să pătrundă în lume”, acesta a fost bileţelul pe care l-am primit la începutul acelui eveniment. O foarte bună strategie de incitare a auditorului, aş putea spune.

TED – Ideas worth spreading este o idee, de mare importanţă, care are succes mai mult înafară decît la noi în România. Scopul acesteia este de a valorifica acţiunile unor oameni simpli, care au adus schimbări majore în societate, chiar dacă se limitează unui spaţiu cultural, economic, social, discursurile rostite la TED îşi pun amprenta asupra publicului prin acţiunile şi comportamentele sale.

Youth Academy este o organizaţie tînără este o organizatie tanără, activ implicată în mediile de educare nonformală din ţara noastră. Aceasta crede că este acea „roată” lipsă a educaţiei care va duce la revoluţionarea proceselor de învăţare. Din acest motiv, la Iaşi a încercat să creeze un context în care actorul principal: femeia de succes, este prezentat de mai multe femei de succes din România şi din străinătate.

Evenimentul a fost introdus de Cezar Gumeni, care a prezentat 3 miracole pe care femeia le deţine:
1. „femeile sunt cele care reuşesc că creeze viaţă”;
2. „sunt gingaşe, sub amprenta angelică, ascunzîndu-se o fire puternică”;
3. „reuşesc să suporte/iubească bărbaţii, făcînd o groază de sacrificii”.

Acesta a fost urmat de o prezentare a doamnei Monica Tatoiu, în care „miracolele” enunţate de Cezar Gumeni, erau într-o altă ordine. „Femeia este capabilă să reproducă intuitiv, de la naştere are carte de muncă.” A dezvăluit reţeta succesului ei, care urmată cu atenţie ar da rezultate oricui: „Spune „DA” ideilor şi visurilor tale, fiindcă acestea vor începe să crească în secunda următoare. Suntem depozitare ale unor resurse imense, iar utilizarea ineficientă duce la pierderea lor. Noi decidem ce vrem să facem, nu familia, nu soţul, nimeni nu trebuie să ne influenţeze deciziile. Dacă nu pui sămînţa, nu iese nimic. Învăţaţi să ascultaţi! Dacă nu ascultăm suntem percepute drept cicălitoare.

Au fost în total opt speakeri, patru locali şi naţionali şi patru internaţionali, doi dintre ei fiind surpriză.

Tincuţa Baltag, Directorul General al Fundaţiei Dinu Patriciu, a prezentat modelul educaţional de succes al României care ar cuprinde următoarele soluţii: descentralizare – responsabilizarea profesorilor şi a copiilor, o nouă programă şcolară, crearea unor modele potrivite de finanţare educaţională. Viitorul de peste 20 de ani văzut de dumneaei presupune o lume mai mică, globală, conectată de tehnologie şi transporturi, dar şi o „mare” de informaţii din ce în ce mai greu de gestionat (Google deţinea în anul 2008 un trilion de informaţii).
„Cred foarte mult în filantropie, cred în implicarea societăţii civile în rezolvarea unor probleme sociale. Şi mai cred că oamenii care au ajuns la un anumit statut şi confort financiar au nevoie să îi ajute pe ceilalţi, mai puţin norocoşi”.

Doamna Profesor Carmen Gache a prezentat cum pasiunea pentru ornitologie a devenit cheia succesului într-o perioadă destul de grea pentru afirmarea profesională şi socială. Poate vă întrebaţi cînd eraţi mici dacă rîndunica de la streaşina casei bunicilor, care vine în fiecare primăvară şi-ţi bucură auzul cu al său cîntec, este aceeaşi? Ei bine, doamna profesor a lămurit „misterul”, zicîndu-ne că e aceeaşi. Ea străbate aproape 10.000 de km pentru a ierna în Africa, dar şi pentru a se întoarce la locul său: în cuibul de la streaşina casei bunicilor. Dar ştiaţi că „soţul” turturea, îşi jeleşte „soţia” (care a murit/dispărut) timp de trei ani după care moare şi el? Sau că în Africa există o specie de papagali, care mor, dacă partenerul/a lipseşte mai mult de o oră? Concluzionăm astfel faptul că „păsările sunt cel mai bun exemplu al fidelităţii”.

Catrinel Zaharia, a fost unul dintre speakerii surpriză, care a prezentat diferenţele dintre femei şi bărbaţi din punct de vedere al emisferelor, urmată apoi de Tudor Giurgică, elevul anului în cadrul Galei Premiilor în Educaţie şi al doilea speaker surpriză, care a adus mai multe detalii acestui subiect, spunând că ‎„femeile pot trece de ziduri pentru că ele nu folosesc ciocanul.”

Dintre speakerii internaţionali îi enumăr pe:
Deborah Rhodes, care prin cercetările sale asupra oncologiei a arătat în premieră la nivel global primul dispozitiv „fără durere” de depistare a cancerului de sîn, print-o nouă tehnologie de MRI (Magnetic resonance imaging).

Skeikha Al Mayassa, a jucat un rol de pionierat în domeniul culturii, educaţiei şi al activităţilor de informare, prin iniţierea şi sprijinirea de diverse organizaţii locale şi internaţionale.

Sheryl Sandberg, este cunoscută ca fiind “femeia din spatele Facebook”, fiind COO în cadrul companiei.

Sejal Hathi, studentă la Universitatea Yale, a prezentat organizaţia internaţională Girls helping girls, fondată de ea. Scopul acesteia fiind mobilizarea fetelor din întreaga lume să se angajeze în schimburile culturale, să obţină o educaţie la nivel mondial şi să genereze schimbarea socială.

La sfîrşitul acestui eveniment, publicul s-a arătat încîntat şi interesat de ceea ce s-a prezentat. Încîntată am fost şi eu că am revăzut-o pe doamna Tincuţa Baltag cu care am putut schimba unele vorbe şi trasmite salutări echipei din Bucureşti.

„Being a women is a gift. Sometimes you need a truck to carry it. But how rich we are. We can share some with the men in our lives. With love and generously.” Monica Tatoiu

Inevitabilul s-a produs!

Vezi tu, încerc să-mi conving fiinţa că există oameni cu suflet bun. De ce? Poate doar din cauza faptului că i-am descoperit pe ceilalţi, răi. Nu, nu vreau să fac din asta mare caz. Vroiam doar să scriu despre prietenie…

Vezi tu, nu mă interesează că s-a mai scris despre ea. Însă nu am scris eu.

Vezi tu, că această floare de un alb imaculat sau viu colorată, se mai şi ofileşte. Din ce cauză mă întrebi?

Vezi tu, sunt suficiente cauze: ori nu mai este „udată” la timp, ori este dată uitării într-un colţ umbros, în care razele soarelui nu mai au puterea să pătrundă, ori este pur şi simplu călcată în picioare.

Vezi tu, cele mai multe flori se ofilesc din cauza faptului că sunt date uitării. E inevitabil. Se mai întîmplă, aş putea spune, însă de ce se ajunge la asta?

Vezi tu, cum să-ţi explic, sunt unii paraziţi care-i atacă viaţa. Ajungîndu-se la acest rezultat dureros.

Vezi tu, paraziţii distrug floarea aşa cum într-o prietenie sunt intruşii.
Poate te frămîntă întrebarea dacă, o floare pe care o deţineam a fost afectată de paraziţi? Da, a fost afectată… însă numai eu am văzut că ea se ofileşte, neputînd-o ajuta să „renască”.

Vezi tu, prin crăpăturile solului uscat, a mai crescut o floare, poate chiar mai multe. Da, numărul lor e multiplu. Locul oricum nu i-a fost luat.

Vezi tu, timpul a trecut ritmic sau aritmic, încărcat cu păreri de rău.

Vezi tu…

Odă lui Emin

                  Şi nu, nu e odă pentru Eminescu, dacă la asta vă gîndeaţi, încă nu e 15 ianuarie! :))
Ceea ce vreau eu să scriu e o altfel de odă, „aterizată” pe alte meleaguri, în alte vremuri, pe cînd „gogoşarii” erau cultivaţi de o preafrumoasă gradinăreasă pe nume Duda. Să-ţi fie cunoscut numele? Ei bine, nu cred, sau poate da!?

                  Nici nu ştiu dacă e odă. Oricum e ceva, adresat către cineva, cu un mesaj anume ce pare că nu are ecou (îi lipseşte microfonul ar spune unii în glumă) peste munţii şi văile pe care i-ai creat în al nostru Paradis.
                 A trecut atîta timp… au trecut şi cîrdurile de cocori, s-au stins şi florile de prin grădini, şi frunzele copacilor au picat, uite că acesta nemilos, răbdare cu tine, un întîrziat, un rătăcit poate, nu are. Curge, curge molcom în clepsidra-mi de pe raft, iar  frigul a pus stăpînire peste ale mele mădulare, dansînd nud în camera întunecată. E evident că şi-a intrat în drepturi mireasa anotimpurilor. Gerul îmi pictează în geam flori de gheaţă… Dar să revenim asupra odei pe care vroiam să ţi-o dedicăm. Te întrebi cine? Mai ai tupeul să întrebi asta? Ei bine, noi, cei care ţi-am fost alături poate mai mult la bine (:D) decît la rău (deh… aşa-i între prieteni… le eşti aproape doar cînd lor le este bine, nicidecum în situaţia contrară).

                 De ceva vreme, parcă ai dispărut. Să te fi pierdut printre atîta anatomie  sau pur şi simplu ai dorit să o termini cu noi? Cum care noi? Aceeaşi prieteni de mai devreme.
Uite… unii dintre noi, cred că ai dorit să rupi legătura cu „Paradisul” nostru, însă eu eu sunt de altă părere:  eşti între munţi, ferecat de vorbe, amintiri şi ai nevoie de ajutor.
                 Bine poate am exagerat… dar nu-i nimic, ideea ai prins-o şi ţine-o bine, te rog!
                 Odei mele îi lipseşte curajul să iasă la suprafaţă aşa că îţi las ca mesaj: o lumînare vom aprinde pentru a-ţi călăuzi drumul către noi atunci cînd vei avea de gînd să priveşti în urma ta, realizîndu-ţi nepăsarea nejustificată pentru ai tăi foşti colegi de breaslă. Am vrut să modific, însă acest mesaj a primit unele aprecieri…🙂 Ca să fiu puţin ironică Emin, dragul meu eşti apreciat, în pofida faptului că lumea nu ştie despre cine este vorba. Iar dacă o lumînare nu-ţi este îndeajuns în a ta beznă, noi vom aprinde mai multe, pentru a vedea şi pentru a găsi drumul, dar şi pentru a nu o lua pe drumul greşit la răscrucea acestor ani.

Chiar dacă este în zadar mesajul, de aici din spatele munţilor îţi ţinem pumnii şi te încurajăm pentru revenire, sau în caz contrar ne conformăm cu ideea ta bizară, de a rămîne separat de noi.

Cu multă afecţiune şi răbdare,
foştii colegi de „celulă”

Vulcanoid

            O altă zi în care m-am trezit cu  gândul la el. Zvâcneşte şi se zbate să iasă afară. El e cel ce trebuie respectat. Poate şi eu puţin, dar nu. Încerc să nu gândesc, ci doar să simt.

           Soare orbitor îmi bate în geam. Aceeaşi rutină a trenurilor cu acelaşi „tuuuu” ce trec în faţa blocului. Poate că strigătul lor în noapte mi te aduc în subconştient. E inevitabil.

           Cred ca fericirea mi-a dat amnezie. Mi-a şters toate trăirile anterioare, toţi închipuiţii vulcani din mine. Ea nu e ca primul mers pe bicicleta cu tata, ce nu se va uita niciodata.
          Sentimentul ăsta i-a scos din perplexitate pe toti. Dar îşi vor reveni. Iar eu aş rămâne împlinită. Un uragan de sărutări abuzive învăluit de mrejele Ei. Celei ce poartă un singur nume şi totuşi mai multe, să fie iubirea?!
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.