Ziua de 14 septembrie a fost pentru mine ziua in care m-a dus pentru prima data fata in fata cu Festivalul George Enescu.  Am pasit cu tremurici in suflet pe holul Salii Mari a Palatului si am asteptat cu nerabdarea unui copil mic concertul oferit de catre Orchestra Filarmonica din Londra (London Philarmonic Orchestra) si dirijat de catre rusul Vladimir Jurowsky. Programul din aceasta seara a cuprins Concertul pentru vioara si orchestra in Re Major opus 77 de J. Brahms, in prima parte si Simfonia nr. 3 cu cor in Do Major opus 21 scrisa de George Enescu, in a doua parte.

Citeam intr-un interviu zilele trecute acordat de dirijor cotidianului Adevarul ca cel mai important pentru el  este sa mentina urechile si inima deschise, lucru ce s-a si putut observa pe toata durata  concertului. Miscarile facute cu rafinament si eleganta i-au dat dirijorului un aer de magician sau chiar de vrajitor al Orchestrei Filarmonice Londoneze si i-au atestat inca o data titulatura de maestru consacrat.

De-a lungul timpului diversi oameni au enuntat numeroase definitii si teorii care au ca subiect principal „muzica”, insa acestea difera, deoarece au fost privite din perspectiva experientelor personale cu acest domeniu. „Muzica iaste aceea care ne gaghila urechile intr-un mod placut”, spunea Ion Luca Caragiale prin personajul Marius Chicos Rostogan din schita Un pedagog de scoala noua, pe cand Ludwig van Beethoven era de parere ca aceasta reprezinta liantul dintre viata spirituala si cea a simturilor. Ei bine, in aceasta seara cu precadere in a doua parte a concertului s-a simtit ca muzica este acea modalitate de natura „divină” prin intermediul careia compozitorul, si anume George Enescu, reuseste sa vorbeasca lumii intregi prin notele muzicale ordonate cu atentie si migala in Simfonia nr. 3 cu cor si ochestra in Do Major op. 21.

Stim ca prin muzica sunt exprimate durerile, bucuriile si chiar furiile, si tot prin ea pot fi induse sentimente de bucurie, tristete, nervozitate, melancolie si furie. Vedem in felul acesta ca se formeaza intre cele doua „tabere” o relatie de complementaritate, care nu poate fi independenta una de cealaltă.  Emotiile induse de muzica sunt la fel de importante ca cele transmise de aceasta. Gala Galaction spunea odata ca pentru el muzica este „un prilej de inspiratie, insa cateodata un motiv de durere”. Cel care asculta in singuratate o bucata muzicala, fie ca e dintr-o sonata de-a lui Franz Liszt sau o nocturna de-a lui Frederic Chopin va fi cuprins de o stare de melancolie, visare si poate chiar tristete.

In ceea ce priveste concertul de aseara un sentiment patriotic mi-a invaluit simtirea si m-a facut sa ma simt mandra ca sunt nascuta in tara lui George Enescu, a lui Ciprian Porumbescu, a lui Sergiu Celibidache si multi alti artisti care ne-au facut sa ne simtim mandri ca suntem romani si care au dus folclorul romanesc peste hotare.

Simfonia nr. 3 a lui Enescu m-a transpus in secventa romanului „Interviu cu un vampir” scris de Anne Rice, aceea in care Louis de Ponte du Lac si Claudia ratacesc in tinuturile transilvanene urmariti de catre enigmaticul vampir Lestat de Lioncourt, in care rolul celui din urma ii este atribuit cu succes „enigmaticului” dirijor. Miscarile riguroase si pline de eleganta ale acestuia si sunetele produse de tambal, trianglu, trompete, tuba, talgere si cele grave ale contrabasilor s-au impletit intr-o excelenta simfonie cu iz folcloric ce a atras un ropot bun de aplauze la final.

Ma gandesc acum la o povestioara scrisa de muzicologul Jacques Chailley in 1967 in cartea „40.000 de ani de muzica”. El spune ca intr-o seara din luna octombrie a anului 1955, directorul Music Hall-ului Olympia din Paris telefona la politie. Excitati de saxofonul unei celebre orchestre de jazz, spectatorii, cei mai mulți neavand nici 20 de ani, isi pierdusera capul, spargeau oglinzile si distrugeau fotoliile. Unii au fost raniți, iar pagubele s-au cifrat la  cateva milioane de franci.

Atunci timp de o ora, muzica a incetat sa fie batrana doamna somnolenta a solemnelor concerte clasice cu care ne-am obisnuit si a redevenit ceea ce a fost in primele epoci ale umanitatii: o forta de temut al carei secret il revelasera candva insisi zeii si a carei manuire imprudenta putea sa ameninte statul cu grave prejudicii. De ce? Pentru ca muzica ii da omului puterea de a transforma psihicul semenilor sai și de a comanda chiar   divinitatilor prin felul in care mesajul transmis este “manevrat”.

Asa ca, ajungem la concluzia ca muzica poate transforma lumea, deoarece prin ea se schimba si oamenii. Ea este vinul ce inspira catre noi procese de creatie, muzicianului revenindu-i rolul de Bacchus care are sarcina de a crea acest vin pentru omenire si de a o imbata spiritual.

Ajung sa spun acum ca Festivalul George Enescu merita o atentie deosebita din partea iubitorilor de muzica clasica, iar muzica trebuie sa o simti si sa o asculti cu „creierii mintii”. Asa cum o doamna iubitoare de muzica clasica din dreapta mea mi-a sugerat. Daca nu ai fost la un concert din cadrul acestuia nu te poti numi meloman adevarat!